Ploua peste florile care fac fata frigului! S-au deschis pentru ca, în natura, toate-s cu rost. Și stau așa, deschise, pana când are sens sa se facă semințe și apoi fructe… și… tot așa. Natura are memoria și exercițiul menirii. La noi, la oameni, singurele repere clare sunt nașterea și moartea. Cu moartea, dacă suntem sinceri, negociem mereu. Probabil și pentru ca NU suntem foarte convinși ca…ne va lua cândva. Cândva, sigur! Între naștere și moarte trăim orice, numai viața noastră nu. Ne trezim bătrâni și resemnați. Ne chemam apropiații, dacă avem tăria de caracter și smerenia necesare unei spovedanii fără șiretlicuri, pentru un „Iartă-ma!”. Soptit. Și gata. Cât despre naștere, ne-o blestemăm adesea, când ne e greu, și ne uitam la ai noștri cu reproșul: ce naiba caut eu pe lumea asta? Așa se face ca suntem navetisti între un blestem și o iertare. Fără pofta de a face bine și de a fi bun, DECI FARA MENIRE, și mereu în cearta cu tinte false, aduse în fata noastră de niște șmecheri, tot navetiști, dar de lux. Și dacă se întâmplă ceva grav unuia dintre noi, în loc sa strângem rândurile și sa tratam social tragedia, ne separam în idei, brusc, și începem răfuiala…între noi. Și „dă-i poporului pâine și circ” devine: „fa-te că-i dai pâine, ca de circ se ocupa el”. Adică ei.

Tragediile din ultimele luni, care n-au de-a face cu Covidul, ne-au arătat CE vrem de la viața asta, IN LIPSA MENIRII. Și vrem spectacol ieftin. Mai cu seama, la căpătâiul mortilor. Cu urlete către cei care cred altfel decât noi și pumni îndreptați spre Dumnezeu. Și ne găsim sens în a transforma problema în persoana, persoana în partid și partidul… în oculta. Și ne vom trezi intr-o alta pandemie. Și noi, tot fără de menire, cu aceleași probleme, poate chiar mai grave. Și tot în cercul fără de ieșire, cred. M-am gândit la începutul acestei crize ca se va prăvăli peste noi, de undeva din univers, o forță care va face praf rutina asta cu iz de revanșa socială Și ca tot RAUL spre BINELE nostru Se vede treaba ca nu! Deocamdată.