Așadar, dacă vrea Dumnezeu, pe 22 septembrie… ne vedem. Îmi doresc să mă lăsați să intru din nou în casele voastre. Ce pot promite? Onestitate și respect. Vouă și meseriei pe care o fac cu drag. Cu mare drag, de fapt;).
Mai e un pic! Și, da, am emoții. Parcă mai mari!:) Să ne vedem sănătoși! Pe curând: 22 septembrie, ora 19, la Medika tv.
Dragii mei, acum ceva vreme v-am promis c-o să vă țin la curent în legătură cu proiectul din media pe care am să-l urmez! A venit timpul! Din septembrie, ne vedem la Medika tv. Medika este un post dedicat cu precădere informațiilor din domeniile medical și educație , deci ale celor care țin de sănătatea noastră, ca indivizi și ca nație. Pentru mine este o provocare. Mare de tot. Cred că e timpul să se audă și să se vadă la tv ,ca invitați în emisiuni, oamenii care au o meserie, elitele, specialiștii. În fond, țara asta a rămas în picioare datorită lor. Numai datorită lor. Sper ca experiența celor 16 ani de presă să mă ajute să intru din nou în casele dvs. Să ne facem un obicei din a ne întâlni. Să schimbăm impresii. Să aflăm impreună vești care să ne umple sufletul de speranță. N-am să folosesc cuvinte mari, n-am să promit lucruri care nu țin de mine. Pot să vă spun cu toată sinceritatea că întrebările mele, ca ziarist, vor fi întrebările dvs.
Revin cu detalii și vă mulțumesc că suntem împreună! Pentru mine, așa cum știți deja, contați!
Colegilor de la Medika le mulțumesc pentru încredere și pentru puterea argumentelor cu care m-au determinat să iau decizia.
Ps. Am ales o poză needitată! Ca să vă obișnuiți cu mine așa cum sunt! 🙂
Din 4 in 4 ani, România culege. Așa crede ea. Indiferent de starea vremii, pe câmpurile care țin de braț autostrăźile neterminate și drumurile nemarcate, se ridică falnici…. unii. Cocoțați outdoor ca să nu-ți poți lua ochii de la ei când schimbi viteza. Încruntați sau zâmbitori, după cum le-a spus consiliera, cu cravată sau dezordonați muncitorește, mai toți cu mânile încrucișate, ca să fim siguri că odată ajunși aleși… o să ne fie greu să dăm de ei.
În combinații de tot felul. De dreapta, luați de la stănga, de stânga, luați de la dreapta, de niciunde, dar moștenitorii clanului în materie de politică. Viața ne-a arătat unde am ajuns cu unii ca ei, după 30 de ani democratici. Viața râde și acum de noi că ne-am smuls părul din cap unii altora susținând cauze nicidecum ale noastre. Viața ar vrea să râdă cu noi, nu de noi!
Și atunci? Ce facem cu domnii care ne agață privindu-ne inteligent printre știuleții de porumb, dintre reclamele la salam și botox, de pe blocurile cu tencuială căzută. Ce facem cu cei care strigă la noi cu promisiuni de bine să-i votăm?
Ne uităm la ei și zămbind în colțul gurii asprite de amar le spunem așa: Ai făcut politică de cănd te știu! Pentru că eu te-am votat de fiecare dată! De ce tu ești putred de bogat și eu dau din colț în colț să-mi pot trimite copiii la școală și să-mi plătesc dările la stat? Pentru cine ai făcut tu politică, dragă domnule politician de meserie? Când n-ai putut dormi că spitalul cade pe bolnavi, că școala are wc ul în curte, că fabrica unde puteam munci eu și alții ca mine s-a închis, că legea pe care ai scris-o lasă geamul deschis pentru hoți? Că mâncarea din raft e jumătate plastic. Că eu și ai mei ocolim de rușinea sărăciei standul cu produse bio? Că nu mai respir aer în țara mea plină de verde cândva? Că nu se mai poate respira în România sufocată de cumetrii?
N-am nimic cu tine, domnule politician! Pe noi nu ne leagă nimic! Nu ne mai leagă! Am obosit să mă desconsideri! E vremea să te așez acolo unde ți-e locul! Afară din viața mea! Oi găsi pe unul care vrea să facă din votul meu și binele meu! Care vrea sa culeagă si pentru tara mea!
Avalanșă de mesaje cu puternic impact emoțional. Într-o singură zi, sufletul nostru e inundat de trăiri de tot felul. De frică. De durere. De bucurie. De speranță. De însingurare. De dorințe revanșarde. De ură. Din nou de frică. Poate de milă. Dacă am cerne ce rămâne din toate astea, surpriză, rămăn toate. Dar niciodată nu ne facem timp să înțelegem ce-i cu noi. De ce simțim puternic să plângem, să urâm, să judecăm, să sperăm.
Acum câteva zile am revăzut întâmplător o scenă din filmul „Lista lui Schindler.”
Un copil din miile de copii nenorociti de naziști în lagărele morții aleargă spre o ascunzătoare. Se împiedică, se lovește, deschide uși în podele, doar-doar reușește să scape de ofițerii criminali. Găsește o latrină. Plină! Prin gaura wc-ului, coboară în ea. Acolo, alți copii îi spun să plece că e locul lor! Ascunzătoarea lor! Șansa lor la viață!
Am crezut că mi se rupe sufletul în mii de bucăți și mi s-a făcut brusc frică de oameni. Nu era nimic din ce nu știam. Din ce nu citisem. Era însă picătura care umplea un pahar de revoltă acumulată în ultima vreme. Numerele! În fiecare zi aud la radio NUMERE. Morții sunt numere, bolnavii sunt numere, previziunile sunt numere. Vorbim despre NUMERE ca și cum ele ar fi niște desene abstracte pe niște foi care zboară în parc . Nu mai putem cuprinde tragediile decât transformându-le în cifre seci. Fiecare om care dispare în pandemia asta e un suflet . Unul care trage după el disperarea celor care râmân. Care lasă un gol de neumplut. Care adâncește hăul lumii pe care n-o mai înțelegem fără” google translate”. Ne pietrificăm, dragilor.
In fiecare zi, paradoxal, suntem asaltați de mesaje cu puternic impact emoțional. Doar că vibrăm la ele din ce în ce mai puțin. Ne ccupăm timpul completând teroriile conspirațiilor cu varianta noastră de scenariu. Excludem din start că noi înșine am putea fi un număr pe foaia unora. Asta da scenariu! Asta da conspirație!
Moartea. Am crezut o vreme ca moartea ne unește. Că atunci când mergem către groapă, atunci măcar, cine nu ne-a înțeles…nu ne mai caută de greșeli. Se oprește. Dintr-un soi de conștientizare a morții sale, gândeam. Adică se vede câteva clipe în locul nostru și parcă jinduiește după propria liniște. Am crezut prost! Lumea stă cu bolovanii lângă sicriu. Iî ascunde în gențile scumpe sau ieftine. Gata să îi scoată și să spargă cu ei fața mortului într-un ultim gest pământean. Când? Când ai lui îl jelesc aplecați de suferință. Dincolo, o să-i repare Dumnezeu figura. Dacă merită. Aici, LUMEA ȘTIE MAI BINE CE TREBUIE FĂCUT.
Am urmărit, ca tot omul, scandalul vedetelor acuzate că și-au luat bani să declare virusarea. N-am auzit o aberație mai mare! Așa, și?! Nu mă mai spăl pe mâini? Nu mă mai gândesc la ai mei? Arunc măștile? Fac revoluție în fața clubului să se deschidă? Mă îngrămădesc? Mă fâțâi în vacanțe de criză? Eu nu pot pricepe de ce oamenii consumă energie pentru a desluși ceva împosibil de clarificat și nu dau doi bani pe viața lor și a celorlalți. Negarea unei situații care a blocat lumea, imposibil de gândit măcar acum jumătate de an, lezează inteligența si buna creștere, în cele din urmă. Bucăți de adevăruri si minciuni grosolane, amestecate într-un bol al manipulării. Asta mâncăm de când ne știm ca oameni. Și continuăm să înfulecăm și când riscul de a muri din cauza asta e uriaș. Nu pot rezona cu ideea de vedetă bolnavă. Nu pot! Pentru mine contează OMUL! UN OM SUFERĂ! LA ASTA VIBREZ! Mi-e milă! Compasiunea nu are grad de comparație! E sau nu e! Așa că fustele puse în cap când omul SUFERĂ arată nivelul de educație și foamea de bani!
Știti, dragii mei, din păcate, vedem urâțenia oamenilor prost crescuți doar atunci când ne e greu. Devine împovărătoare! Dar am tolerat-o când ne era bine! Și ea e acum vecina noastră cu toate drepturile din lume! Fosa ei pute?! Asta e!
Jandarmi care trag de un tânăr rebel, cu masca sub nas. Ziariști care văd că și masca unuia dintre jandarmii implicați în altercație… e… sub nas. Vai, vai, ce autorități impertinente! Ce oameni fără scrupule! Ce de violență! Vai, vai!
Niciodată tabloul nu e complet! Niciodată! Mereu lipsește INFORMAȚIA CHEIE! CINE? CE? UNDE? CÂND? CUM? La astea suntem specialiști. DE CE- ul… lipsește. Mereu! E ca și cum un doctor tratează simptomele, dar refuză în draci să ajungă la cauză! Cauza, dragii mei, este CHEIA. Că și eu, cu masca sub nas și ridicată de băieți, aș întreba: bă, dar pe ăia nu-i văzurăți???? Îi dau oamenii ăștia la știri! Pe ei nu-i săltați politicos să-i trimiteți să schimbe scutece la terapie intensivă intubaților???? Acum ceva vreme îmi permiteam să atrag atenția că parlamentarii care nu poartă măști sunt cel mai bun exemplu pentru românii care nu dau doi bani pe pandemia asta. Și, iată, că doar n-am descoperit apa caldă, așa e.
Întrebarea mea e: de ce unii sunt mai presus de lege și în pandemie? De ce oamenii legii nu sunt întrebați, fără să fie luați peste picior, cum naiba de sar 10 pe un inconștient, dar nu se duc să-i ridice de mânuțe pe cei care ne râd în nas, fără măști, în parlament, filmați? De ce? Aici, domnilor, se rupe vraja! Că nu mai pricepe nimeni nimic! Aici este prăpastia dintre noi și ei! Dintre cei care facem eforturi să respectăm legea, de cele mai multe ori aiuritoare, și cei care nu dau doi bani pe ea, bună de ar fi!
Puterea imaginii este uluitoare. Puține sunt cele care pot zdruncina conștiințele așa de puternic. Atât de simplu, direct, clar. Ieri așteptam la semafor un verde care se lăsa greu. Ce bine! În stânga mea, o familie cu 2 copii. Toți erau în mașină și… purtau măști. Se vedea că le era greu. Copiii chiar se scărpinau iritați. Cred că elasticul le înroșise urechile. În fața mea, pe trecerea de pietoni, un cuplu. O doamnă și un domn, pe la 70 de ani. Ea trăgea de mâna lui să se grăbească, el trăgea de un cărucior din care ieșeau câteva fire de ceapă verde. Amândoi, adusi de spate, transpirati, purtau măști. Unele largi și ponosite.Dar purtau măști. Mi-am zis: uite, oamenii! Fiecare încearcă, așa cum poate,să repecte legea. Să se protejeze. Să protejeze! Seara, la știri, imagini din parlamentul României. Spațiu închis. Niște bărbați, nas în nas, râdeau. Se atingeau complice și… făceau, importanți, legi pentru noi. Adică se bucurau că au modificat o lege pe care tot ei o dăduseră. Acum, așa se potrivește. Să fie modificată. Unii cu măști, cei mai mulți… fără. Mi-au venit în minte imaginile de la prânz. Și mi s-a făcut frică și revoltă. Și lehamite. Cum vor rămâne acești domni parlamentari, care se cred stăpânii lumii, în cărțile de istorie!? Cum să fie respectați pentru ceea ce sunt?! Declarațiile politice nu se fac așa! Pentru așa ceva nu există imunitate! Pentru sfidarea legii există pedepse! Concrete! Fix în legile pe care ei le dau și pe care le flutură când le vin bine la calcule!
Aici și acum nu mai e despre partide, despre baroni, despre corupti, despre privatizări. E despre niste principii de viață, puține, pe care le ai sau nu le ai. Intotdeauna am pledat pentru importanța Parlamentului, ca for legislativ! Am strâns din dinți și am acceptat, în numele democrației, că niște personaje puțin spus dubioase au în pix legile după care mă ghidez. E o limită în toate. Sfidarea legilor în casa în care se fac legile este extrem de periculoasă. Puterea exemplului rău se împrăștie în societate cu viteza unui virus pandemic. Eu întreb: de la cine vor domnii ăștia voturi? Care le e publicul țintă pe care încercă nonșalant, ca niște băieți de cartier, să-l cucerească? Ce profil are?! Eu nu mă regăsesc! Eu n-o să-i votez niciodată!
Cred că în viața asta îl atingem prea rar pe Dumnezeu fără să-i cerem ceva. Dar atunci când Îl atingem fără să cerem suntem parte din miracole. Adevărata revelație a acestui fapt o avem cred doar atunci când murim. Probabil, aproape de moment, ne dorim să nu-i fi cerut niciodată nimic. Dintr-o omenească dorință de a afla CUM AR FI FOST VIATA NOASTRĂ fără să tot vrem de la ea! Viața noastră miraculoasă!
Era tare mică. Se lupta cu iarba necosită ca și cum viața însăși ar fi trimis-o cu rost undeva și nu putea ajunge la timp acolo. Era toată zgâriată. Din rănile mai adânci curgeau firișoare de sevă de gărgăriță. De gărgăriță roșie, decolorată. In drumul ei spre nicăieri, întâlnise o grămadă de insecte. Unele, mari. Altele, mici. Toate… sătule. După mersul agale. Vreme bună i-a fost rușine să ceară ceva de mâncare. I se părea că „vă rog” și „multumesc” nu sunt de ajuns. Iar ea, așa de mică și slabă cum era, oare ce putea da în schimb?! Așa că drumul lung și greu se făcu și mai lung și mai greu din cauza lipsurilor de tot felul. Nu-i de mirare că, la un moment dat, căzu leșinată. Resemnată își văzu moartea și căută să-i găsească niște calități. Așa de bună era a noastră gărgăriță. Că până și moartea se înduplecă și o mai lăsă ceva pe aici. Ar putea fi și altă explicație… dar să vă povestesc. O furnică importantă și grăbită, cum o știm din poezii, se opri, cum nu-i în fel, lângă insecta leșinată. Adică se învârti minute bune în jurul ei. Gărgărița o urmări cu ochii până ce îi închise de amețeală.
— Ce faci aici? întrebă furnica. A cui ești și de ce stai întinsă-n drum?
— Sunt dintr-un neam căruia, deodată, i-au dispărut bulinele pe de pe haine. Noi am zis că e blestemul macilor. Căci Impăratul nostru s-a luat la trântă cu Regele Macilor. De trufaș ce era! Firesc, a pierdut bătălia, dar Regele Macilor si-a stricat o petală. De atunci… macii sunt plăpânzi la atingere iar petalele cad foarte ușor. Și tot de atunci… noi am rămas fără blazon.
— Nu-ți stă rău fără pete, chicoti furnicuța.
Dar gărgărița prinse a plânge.
— Hei! Stai, ce faci aici?
— Eu ar trebui să merg… până la capătul lumii, la Dumnezeu! Să-l rog să ne dea petele înapoi. Așa a zis furios Regele macilor: blazonul îl veți lua înapoi când veți avea un împărat modest sau când o gărgărița va ajunge la capătul lumii să-l roage pe Dumnezeu să vă dea din nou bulinele. Noi… împărat modest nu știm când vom înscăuna…
— Dar pe Dumnezeu poți să-l rogi de oriunde!
— Da. Dar căința și sacrificiul…
— Cred că ți -e foame, spune furnica îmbunată și nefiresc de curioasă. Uite, hai la mine acasă! Mănânci și poate că vei renunța la gând!
— Esti tare bună cu mine! Miraculos de bună știind că eu n-am ce-ți da!
N-apucară să urce colina pânå la mușuroi că gărgărița se simți… colorată. Văzu cum o pată neagră îi apăru pe aripa stângă. Cum așa? De niciunde? Când furnica îi întinse o firimitură dintr-un colac de împart femeile în ziua mortilor, gărgărița văzu o altă pată cum se arătă pe hainele ei. Și la fiecare mirare… încă una. Adică, înțelegeți voi, gărgărițele își pierduseră mai întăi speranța că le-ar putea fi bine vreodată și apoi blazonul. Bătălia împăratului cu regele fu doar picătura care umplu paharul. Nici vorbă de blestem ! ASADAR furnica era o sclipire de bunătate. Deci de speranță! Gărgărița luă din mâncarea furnicii cât îi trebui și… plecă. Unde credeți?! La capătul lumii, evident! Să-l roage pe Dumnezeu de acolo să pună peste neamul ei un împărat bun. Și dacă n-o fi și n-o fi, suratele ei să găsească motive de speranță MEREU! SĂ LE GĂSEASCĂ! Așa a zis ea! Că merită efortul de a merge până la Dumnezeu pentru asta!
Aș vrea să nu uitați:
De câte ori zâmbiți atunci când vedeți o gărgăriță, pe spatele ei mai apare o bulină! E semn că… totul e conform planului B al speranței. 🙂 Verificați!
Ieri am mers la farmacie să cumpăr mănuși. A câta cutie?! Prețul? Peste 80 de lei. Așa cere guvernul, așa fac! Măștile sunt pe terminate. O să cumpăr altele! Așa cere guvernul, așa fac! Și, în timp ce eu fac toate astea și îmi educ copiii, la vârsta teribilei nevoi de independență pseudo atotștiutoare, să respecte regulile, semeni de-ai mei strigă revoluții. Ies fără măști, se pupă pe gură în piețe și parcuri, într-o frăție nebună a eliberaților din izolare. Eu nu știu dacă guvernul are totală dreptate. Și pot număra, ca toți revoltații, multe gafe și bâlbâieli. Dar nu pot respecta doar legea care îmi convine, când îmi convine. Eu nu știu dacă, precaută fiind, n-oi avea chiar eu COVID la un moment dat. Dar știu că nu mi-am bătut joc de ai mei și de ceilalți. Și, dacă se va întâmpla, e doar pentru că nu poți controla tot. Așadar imaginile cu oamenii la chefuri publice, în plină pandemie, mă lasă descumpănită. Și ce mă înfricoșează de-a dreptul este că tinerii joacă în acest film de proastă calitate. Râsetele lor insolete mă fac să mă gândesc de două ori când vine vorba de încrederea în ziua de mâine. Și, ca mine, poate și voi. Văd cum doctori se izolează de ai lor cu lunile pentru că sunt în primă linie. Aud cum alți colegi de-ai lor investesc sute de milioane în materiale de protecție pentru ei și pacienți ca să-și poată face meseria. Știu oameni care și-au închis afaceri. Aud cum ditamai fabricile suspendă producția pentru că salariații lor s-au îmbolnăvit. Mă uit la părinții nostri și-i văd topiți de dor să ne vadă și își reprimă dorințele pentru că înțeleg situația. Revoluția izolaților nu e un protest. E inconștiență! Pe de-altă parte, cei care conduc ar trebui să priceapă în ceasul al 12-lea: nu poți minți națiunea zeci de ani și s-o furi fără rușine și să ai pretenția ca, atunci când arde, poporul, la unison, să deă cu apă! NU ! Totul are un decont!
PS. Pânda asta întru căutarea nodului în papura guvernanților, în sensul: nu e alertă, e vid, e ilegal, e imoral, e trărziu, e devreme… mă obosește! E pandemie, oameni buni, sau nu e?! E despre viața noastră precauția? Bunul simț?
Despre asta e vorba la firul ierbii! În rest, balamuc!