Dana Chera

Parcarile. Un cosmar peste tot. Dupa minute bune de asteptare in ritualul mormait al inghesuielii, gasesc un loc. Ma dau repede jos din masina, cu gandul nu la ce aveam de facut ci fuga din locul care m-a stors de energie. Un tanar de la parcari, imbracat cu o vesta rupta, imi face semn ca trebuie sa platesc. Ii spun ca vin degraba inapoi, ca nu stau mai mult de o ora. Si trec pe langa el. Dispare complet din mintea mea. In fond, cine era? Un nene, ca toti nenii pe care-i confunzi cu primaria. Un nene care te alearga sa dai bani statului.

In treizeci si ceva de minute m-am intors. Am dat sa plec si….omul de niciunde, delicat, imi spune: „Daca eu nu veneam, ati fi plecat, nu?! ” Sa fiu cinstita, da! Pentru ca el n-a existat o clipa pentru mine. Da. Plecam. Clar…. M-am strambat. Si omul continua: ” Eu v-am respectat graba, cand ati venit. Dvs, nu! Nu ma respectati! „. Am mijit ochii sa-mi pregatesc o replica de cutit. Si, brusc, mi s-a facut o rusineeee! Ce replica?! Ce sa spui! Era exact asa! ” Daca vreti sa fiti respectata…., respectati! „. Asa a continuat omul in timp ce incasa cei 3 lei. Statusem mai mult de 30 de minute si deci plateam o ora de parcare. 3 lei. Mi-a dat bon. Si vanitatea mea toca si toca: acum imi dai bon sa te arati corect!!!!…

TACI, DanaI! TACI!

M-am uitat la om si m-am vazut in fata zecilor de usi inchise. In fata unor oameni plini de ei, pentru care n-am contat niciodata. In mijlocul unor situatii in care bunului meu simt i s-a trantit in nas o caldare cu laturi.
M-am uitat la om si mi-am vazut neputinta de a convinge. Eu eram el!

Ma intreb: cum ar fi daca noi ne-am palti noua parcarea, daca ne-am da noua replica, daca i-am judeca pe altii ca pe noi, daca am arunca guma noastra pe jos stiind ca noi o vom dezlipi, daca am spala WC -ul public stiind ca noi asteptam la usa lui, daca am face painea stiind ca noi o s-o cumparam? Daca am vrea sa furam, ne-am fura? Daca am vrea sa mintim, ne-am minti?

Azi as fi vrut sa platesc cu toti banii pe care ii aveam cele 30 si ceva de minute de parcare. LIPSA DE RESPECT NU SE STERGE CU BANI! Nici vorbele frumoase nu sterg umilinta traita de cei „nevazuti”. Un singur lucru poate rezolva boala acestui secol: durerea sincera a sufletului. Lasati sa va doara!

Schumacher. 52 de ani. Unul dintre cei mai mari piloti de Formula 1. De 7 ori campion mondial. Netflix. Face un film pe care il anunta tare. Despre Schumacher. De 8 ani, fostul pilot este in stare grava, dupa un accident la ski. 6 luni a stat in coma indusa. Acum, Michael Schumacher e acasa, cu ai lui. Cum arata!?

ASTA ar fi fost de asteptat sa prezinte filmul dedicat sportivului. Ei bine, producatorii au demonstrat ca se poate face film documentar, televiziune, in fapt, si fara sange si imagini care ar fi potolit, pentru moment, setea de mila falsa a publicului. Dar care, evident, ar fi intrat nedemn in hainele triste ale unui om bolnav si ale unei familii clar marcate de tragedia din Alpii francezi. Ce vreau sa remarc e decenta cu care sotia lui Michael Schumacher a vorbit despre barbatul ei. Si linistea din ochii inlacrimati ai copiilor sportivului, liniste-ca un zid in fata indiscretiei mlastinoase care ne-a ingrosat sangele.

Filmul acesta a fost un bat in ochii celor care vor sa se uite cu orice pret pe gaura cheii. Dupa vizionare, sigur si -au zis: asa si? …el cum arata? Ne-au tras teapa astia! …

Exista o limita in toate si ea tine, in primul rand, de dorinta noastra, a fiecaruia dintre noi, de a ne proteja ce ne e drag.

Am vazut un titlu: de ce nu l-a aratat Corina pe Michael publicului?

Indraznesc sa raspund: pentru ca il iubeste si pentru ca il respecta! Si pentru ca si el a facut si ar fi facut la fel! E atat de simplu!

Fosta șefa a Spitalului de Boli Infectioase Iași, fostul profesor universitar la UMF Iași, doctorul Carmen Dorobat,  a acceptat să vorbim despre condamnarea sa pentru luare de mita. Așa cum știți, profesoara a primit 3 ani de închisoare cu suspendare pentru câteva mii de euro pe care le-ar fi primit de la niște studenți . Să-i treacă   examenele. Studenți de 2… ar fi obținut  8 sau 9.

Va mărturisesc ca discuția, aparent relaxata, a avut câteva hopuri.  Câteva hopuri mari.  Unul, când doamna doctor nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.  Despre asta  aș putea scrie,  poate am s-o și fac intr-o zi, într-o carte.  Adică sa explic cum am înțeles eu emoția invitaților pe care meseria mi i-a adus în  fata.  Și altul, când profesoara a dezvăluit motivul pentru care au ajuns studenții sa facă declarații împotriva ei. Adică sa spună procurorilor despre banii dați lui Carmen Dorobat. Și,  fără sa umblu la esența, parafrazez: erau copii mici , de anul 2, care erau extrem de presați de examene. Știți presiunea sesiunii?!… Au fost chemați pe facebook, acolo s-a dat strigarea, adunarea. Ce sa le ceri… erau mici…

Eu nu știu dacă dna doctor are dreptate! Nu știu dacă așa a fost.  Dar dacă asa a fost, suntem pierduți. Pentru ca asta arata, a cata oară, ca  școala românească nu pune nicio ceapa degerata pe ideile de ADEVAR și ONESTITATE.  Cum Doamne, iartă-ne! sa deschizi astfel de porți spre Infern unor oameni care vor ajunge sa sa decidă  intre viața și moartea altora. Cum sa-i inveti sa toarne? Si sa toarne mintind? Hm? Cum? Daca dna doctor are dreptate si dosarul e  o facatura, viitorul natiei sta in caracterul lamentabil al unor tineri cu pretentii de intelectuali. Valul de lipsa de curaj si de empatie ne va tavali pe toti. Daca dna dr. nu spune adevarul, nici vreau sa ma gandesc!  Caci dascalii sunt faruri in ceata evolutiei noastre! Si copiii ne vor creste incruntati, in cautarea luminii. Si nu vor avea unde s-o vada! Oricum ar fi, dragii mei, cazul Dorobat este de studiat in scoli si de inteles mai sus. Pentru mine, intalnirea cu doamna doctor, dincolo de Covid si campania de vaccinare, a fost o incercare. Aceea de a simti ADEVARATUL VIRUS care se inmulteste in noi si prapadeste tot: lasitatea!

– Auziti, asta e Pfizer, nu?
– Da, domnu’!
– Dar Johnson nu aveti?
– Nu! Doar Astra am mai avut! Dar numai armata s-a vaccinat cu el!
– De ce?
– Nu stim, domnu’!
– Auziti, dar asta nu face fata la indiana, nu?
– Cum?
– La indiana! Nu credeti in indiana?
– N-am eu timp, domnu’, sa ma uit la televizor! Nu stiu de cand nu l-am mai deschis!
– Aaaa, pai ziceti asa! Nu face fata la indiana, va zic eu!
– Aveti programare?
– Nu!
– Pai aici e doar cu programare, domnu!
– E! Nu le zic nimic. Poate nu ma intreaba! … Oricum, nu face fata la tulpinile astea, ca sunt mai multe…
– Pai, va intreb eu de programare! Ca d’aia sunt aici!
– Pai, mata nici nu te uiti la televizor! Nu intelegi ce-ti spun!
Si omul care dorea vaccinul se intoarce catre cel din spatele lui, la coada.
– Nu face fata la indiana!

Stiti cat de mult pretuiesc relatia noastra! Tocmai de aceea am curaj sa va destainui din bucuriile si fricile mele. Vi le spun pe blog gandindu-ma ca, daca vreodata simtiti la fel, sa aveti certitudinea ca nu sunteti singuri. Si, evident, caut sa-mi confirm si mie ca n-am idei rupte de realitate si ratiune.

Un doctor care avea menirea de a repara oasele si muschii unor copii intrati de mici in teribila batalie a performantei in sport isi abuza pacientii in fel si chip.Totul, in acordurile imnului national al SUA. Adica fix in vestiarele echipei nationale de gimnastica, pentru locurile careia lupta cu sange copiii fara copilarie. Zeci de plangeri, anonime ani buni, au umplut sertarele oficialilor federatiei. Care… oficiali au tacut pana ce au zis ca.. nu pot solutiona plangeri anonime intanand imaginea marketizata la greu a institutiei. Bun! Apar: o voce, un chip, un nume, o investigatie de presa. Si voci multe, si chipuri… Si bububuie America! Si, dupa ea, lumea! Lumea a prins curaj sa caute psihopatii cu ecuson, care asculta imnul cu mana pe inima si care nenorocesc suflete de copii nevinovate.

Nimic nu-i nou sub soarele asta tolerant, stiu!

Doar ca o idee mi s-a lipit de minte foarte tare: oare nu s-ar cuveni ca oamenii care decid destine, cu vorba ori cu fapta, sa treaca periodic, OBLIGATORIU, pe la psiholog? Medici, judecatori, dascali, politisti, politicieni, ziaristi? Da, n-ar fi corect ca toti sa poata profesa doar daca trec de niste teste serioase facute de specialisti?

Daca la un asemenea nivel, unde toata lumea e cu ochii pe tine, cand ridici sau faci praf stima de sine a unei natii, poti da rateuri dramatice, mi-e cumplit de teama sa ma gandesc ce se intampla in locurile fara reflectoare.

SI TEAMA ASTA N-O SA DISPARA NICIODATA DE LA SINE! Teama mea! A voastra?

In fiecare din noi e o inima care bate. De aici incepe o poveste pe care o ducem acolo unde vrem. Dumnezeu asteapta, probabil, la final, sa ne intrebe  cum ne-a fost calatoria. Nu ca n-ar cunoaste. E felul Lui de a vedea daca ne-am simtit inima vreodata, pe drumul asta. Ca ea de batut a batut tot timpul. Cu voia Lui!

Sarbatori cu Inima!

O caracatita… comuna, din cele pe care le mancam cand plecam in vacante, semn de rasfat. Ca sa poata supravietui, duce cu ea, de mii de ani, strategii care-l fac sa paleasca de uimire si pe cel mai savant dintre ai nostri. Cand ii e foame, vaneaza, se camufleaza, imitand textura si intreaga paleta de culori ale locului in care se afla. Asteapta cu rabdare. Se inarmeaza. Danseaza precum algele si, intr-o secunda, se face bloc de piatra pe fundul oceanului. Cand ii e foame, mananca. Pana aici, cu mari diferente de inteligenta si evolutie, semanam cu ea.

De  la un punct incolo, ne arata obrazul a RUSINE! Documentarul INTELEPCIUNEA CARACATITEI, nominalizat la Oscar, mi-a daruit un cadru de o profunzime rar intalnita. O imagine care ma va urmari multa vreme de aici inainte. Un banc de pesti, din aceia pe care o caracatita ii mananca pentru a trai, intra in jocul unui octopus vesel. Adica o caracatita se joaca inofensiv cu, teoretic,  prada sa. Si ei, pestii, in loc sa dispara, intra in dansul asta minunat. Adica, am tradus ca si cineastul caruia caracatita i-a schimbat viziunea despre viata, nu iei daca nu iti trebuie! Nu faci rau daca nu e despre viata si moarte. Mai mult, traiesti in armonie! Cu tot ce te inconjoara! Ce antiteza teribila! Noi spargem norii cu casele noastre opulente, radem padurile ca sa ne extindem proprietatea, umilim oamenii cu puterea nostra.  Fara nici o noima… toate. Nici vorba despre bucuria de a trai!

Un octopus cu viata scurta ne bate obrazul! Ne arata aroganta cu care ne fataim prin lume… degeaba. Si, daca ar putea vorbi, ne-ar spune, probabil: de ce naiba va decorati hainele cu „smiley faces” cand mancati din voi si din noi cu… burtile pline!?

Cineva si-a asumat identitatea mea online, pretinzand ca am un cont de instagram.

Eu nu sunt activa pe nicio retea de socializare, iar ig:@dana.chera este un… hot de identitate.

Altfel, daca vreti sa stiti de mine, sunt aici, pe blog. Si, de jumatate de an, la Medika TV. Marti si joi, 19-21.

Pentru ca… pentru mine contati!