Un om la care ma uit, pe care il ascult, pe care îl citesc. ANDREI SERBAN. Cred ca mesajul transmis de domnia sa, țintit pe scandalul actorilor cauzat de premiile UNITER, e despre noi toți și despre ce e pe cale să vină peste noi.
Am preluat scrisoarea regizorului Andrei Serban de pe blogul scriitorului Liviu Antonesei.
CRIZA DE ÎNCREDERE
Dragi colegi, acest text vi se adresează în primul rând.
Scriu într-un moment când orice riscă să nu fie auzit. Dar mă simt responsabil s-o fac.
Motivul de a scrie e criza provocată de nominalizările UNITER. „Azi iarna vrajbei noastre”… (cum spune Richard III) e o criză artistică ajunsă în top news! Oare poate fi comparată cu o criză economică, cu inflația, sau cu șomajul?! Hmm…
În atmosferă se simte un fel de premoniție sumbră că marea călătorie a teatrului, așa cum cei mai mulți am trăit-o, e în pericol să se sfârșească.
Scriu aceste rânduri de la New York și să stiți că exact asta e starea de spirit și aici – doar din America s-a răspândit spre toată Europa!
Dezbaterile dintre tabere, aparent despre abuzuri, (absolut normale) sugerează o criză foarte acută de încredere, atât în sistemul de guvernare cât și față de teatrul însuși, aflat în pericol de a deveni o insulă stearpă și pustie. De ce atmosfera asta agresivă, violentă, toxică, în care confrații se judecă între ei cu aroganță, cu ură? De ce artiștii sunt în acest moment priviți cu suspiciune de publicul larg, fiind incriminați, chiar discreditați? Expunând puroiul, opusul frumosului ce izvorăște din artă, artiștii sunt de fapt oglinda lumii în care trăim, cu nimic mai buni sau mai răi decât restul umanității. Nici publicul nu este uniform – include grupuri inovatoare care îi susțin pe cei care doresc moartea tradiției și noutatea cu orice preț (spiritul inspirat de cancel culture), dar și „fosile vinovate ale trecutului”, în care eu nu am cum să nu mă recunosc.
De copil am încercat să urmez sfatul bunicii mele: „să te vezi pe tine așa cum te văd alții”. Nu l-am uitat până azi, dar busola e din ce în ce mai dificil de ținut.
De unii pare că sunt catalogat ca un om în vârstă care aparține unei lumi apuse odată cu Ciulei și Pintilie (dar se mai știe oare cine au fost Ciulei si Pintilie?!). Cum nu sunt nici membru UNITER, nici tânăr revoluționar, nu aparțin vreunui trib anume, nici nu locuiesc în țară permanent, sunt o țintă favorită pentru cei care se legitimează prin apartenența la un grup sau la altul. Azi (ca în stalinism) nimic nu e mai ușor decât să acuzi, să împroști cu noroi, fără adevărate dovezi. Problema e că cei care fac scandal nu sunt niciodată interesați de artă cu adevărat.
Să mă ierte bunica, dar nu pot să mă văd așa cum mă descriu aceștia. Cred că fac parte dintre artiștii care chiar caută ceva și nu am nici dorința, nici energia să devin activist și să fac revoluții culturale. Nu neg dreptul altora de a fi altfel.
Trăim într-o lume în care nu mai există dialog, unde totul e asimilat superficial, în ritm galopant, digestia fiind determinată de fenomenul fast food. Lacomi să fim recunoscuți, rebeli contra oricui, rapid descurajați, prizonieri ai milei de noi inșine, vulnerabili, ne considerăm cu prea multă ușurință victime. Ne e teamă că nu posedăm destul, vrem să avem putere, să fim „pe val”.
Premiile aduc prestigiu și deschid uși, dar coronițele se vestejesc iute; vorbesc din experiență, am luat destule ca să nu mai aștept altele. Cei tineri au nevoie de premii, ca un imbold pentru pasul următor în carieră. Dar atât.
Tocmai am sărbatorit, ca în fiecare an, Ziua Mondială a Teatrului. De mii de ani scena a servit drept o ușă deschisă către un tărâm mai profund al minții si al inimii care ne face să simțim dezgust în prezența cruzimii și admirație în prezența generozității. Sentimentele de solidaritate și comunitate însă ne sunt acum foarte străine. Recunoaștem oare cât de incapabili suntem în acest moment să fim solidari sau cât de ipocrit sună acum așa-zisa noțiune de comunitate? E ca și cum ne-am preface că vrem să celebrăm și să ne bucurăm de această bijuterie prețioasă care ni s-a dat prin teatru, când de fapt o acoperim de un maldăr de zdrențe vechi, murdare, rău mirositoare.
Vă întreb: care mai este azi binele nostru comun? Orice impuls pozitiv se transformă în negativitate, violența tinde să înlocuiască dialogul.
În artă, noi, cei care ne numim cu mândrie artiști, cum înțelegem întrebarea asta? Cum se poate rezolva criza noastră acută de încredere unii în alții ?
Cât de adânci sunt rănile? Se mai pot vindeca?
Trebuie să ne amintim cine suntem. Suntem moștenitorii celor care s-au luptat să elibereze scena de realismul socialist și de cenzura comunistă și au pus bazele unui teatru deschis spre imaginație și adevăr.
Tânăr, ca mulți alții, am ales teatrul, cuprins de un val de idealism, dorind ca oamenii, plecând acasă, să fie mai buni – și până azi am rezistat să mă las molipsit de cinism ieftin, sarcasm și ură, cât și de lipsa de respect față de valoare. Unul din efectele negative ale democrației în artă: înlocuirea criteriului calității cu cel al majorității. Sunt într-adevăr un tip de modă veche. Politizarea teatrului nu m-a atras niciodată. Ideologizarea, la modă acum, care s-a infliltrat excesiv, sugrumă adevărata chemare a unui artist, aceea de a servi ceva mai înalt. Dragostea. Avem nevoie să iubim, nu doar să fim iubiți. Mă opresc aici, deja simt că am „vociferat in exces
Despre UNITER și nominalizări, așteptarea multora, sastisiți de scandal, e ca Senatul, în frunte cu Președintele actual, să se trezească și să ia decizii ferme. E momentul să se găsească o formă de reconciliere. În așteptare, propun să ne oprim, să respirăm, să privim lumea mai răbdător, înțelept și umil. Poate un moment de tăcere ar fi benefic. Inteligența tăcerii… the TEST is silence.
Andrei Șerban
