Dana Chera

Nu există om zdravăn la cap pe care criza asta mondială să nu-l fi zdruncinat cumva. Până și adepții teoriilor conspirației se spală mai des pe mâini și nu se mai pupă cu oricine, cum le vine. Ce mă intrigă, însă, e avalanșa de glume care încearcă să înțepe balonul conjugal universal. Băieți și fete, toți cu gura până la urechi, vând poante și filmulețe din care pricepi că virusul i-a paralizat lângă jumătatea lor în cea mai cumplită vacanță: acasă, împreună. Și râd, evident. Un fel de râs de necaz. La rându-le, psihologi televizați acreditează ideea că, da, e dificil să stai cu al tău, a ta. Că, deodată, după ce au absentat unul din viața altuia, amorezii/soții/ iubiții s-au trezit că…încep să se cunoască: nemachiați, plictisiți, prea grași sau prea slabi, indolenți, fără preocupări comune, fără drag unul de altul. Buuun! Fără drag unul de altul. Eu zic: Doamne ajută! Pandemia ne pune acolo unde suntem din toate punctele de vedere. Deci… și din punct de vedere conjugal. Ce vreau să se înțeleagă e că butaforia… nu ajută niciunde. Timpul mort în care oamenii n-au ce-și spune este mai mult decât un reper. El vorbește stâlcit acolo unde oamenii mor de indiferență. Și, sincer, nu prea e de glumă! Teoretic, acest T zero ar trebui să restarteze relațiile. Să le așeze în matca sincerității. Cine știe ce pandemii mai vin și câte zile ne vor ține forțat în vacanța sinistră a neiubirii. Curaj, dragilor! Decât așa, falși cu noi, mai bine nu!

sursa foto: Agerpres

Nu te cunosc. Te plimbi grăbit în jurul meu. Vorbești o limbă pe care nu o știu. Caut să-ți văd ochii. Căci numai ei se văd din tine. Sunt obosiți. Ești obosit. Am pus din nou pe tine toată durerea lumii. Nu te-am întrebat dacă mai poți. Nu ți-am spus cât mai ai de dus. Nu știm, dragul meu! Nu stiu! Știu că mi-e frică. Și mi-e frig. Știu că vreau să-i văd din nou pe ai mei. Tu nu vorbești niciodată despre ai tăi! Mâini tremurânde și fierbinți trag de tine. Le mângâi pe toate. N-ai timp să te oprești. Tot timpul tău mi l-ai dat mie, și lui și ei! Oare ți-l vom putea da vreodată înapoi? Milioane de promisiuni se înalță la Dumnezeu zilele astea și toate te cuprind: dacă vom trăi, vrem să venim la tine să te rugăm să ne ierți. Am crezut , când ne era bine, că putem și noi truda ta. Că nu e mare lucru! Am greșit!

De fapt, știi ceva?! Iartă-ne de pe acum, domnule doctor! Că nu știm sigur dacă te vom vedea și mâine!

„Ia uite, au trecut 20 de minute și primul ministru nu iese la ora anunțată! A câta oară Orban întârzie!”. Așa se lamenta un jurnalist  cu mâna în buzunar, mai deunăzi, la tv, live. Mi s-a făcut un pic revoltă. Din mai multe motive: că nu mai pot cu oamenii care critică doar de dragul de a critica. Nu contează momentul. Și nu mai pot cu cei care cred că poți închide ochii la jafuri ani și, brusc, în criză,  să vezi arogant că tot sistemul e putred și să… comentezi „obiectiv”. Și nu mai pot cu cei care n -au construit în viața lor nimic și, de la tv, în auzul și văzul națiunii speriate, emit idei de canapea, rupte de realitate, dând exemplul națiilor dezvoltate, și ele depășite de situație.

Orban e premierul unei țări pe care eu n-am furat-o nicicum. Nici dvs, cei care vă faceți timp să-mi citiți ideile, poate. Cineva totuși a furat-o de nu mai are nimic al ei! Cineva i-a luat banii pentru dotările spitalelor făcând achiziții la suprapreț și dând contracte ca semn de mulțumire pentru onorurile publice și funcții. Cineva i-o fi trimis medicii și asistenții peste granițe. Cineva i-o fi furat vopseaua de stau pereții scorijiți în saloanele de terapie intensivă. Cineva o fi închis ochii când în loc să faci RMN în spitale, treci strada la firma vreunui smecher lipit de politica zonei. Cineva o fi tăcut în presă știind totuși de toate astea. Cineva s-o fi sprijinit să ajungă în parlament pe presă și pe băieții cu bani din contracte cu statul. Cineva a făcut niște legi aberante care pot fi citite în 20 de feluri, după cum ți- e interesul. Cineva e… cineva, nu?

Nu, dragii mei! Nu toți l-am ajutat pe cineva să prospere jefuind de la stradă și spitale, la tezaurul Romăniei. Nu toți. Dar toți tragem ponoasele acum că-i criză.

Unii, uitånd însă la ce mese cântau și cui îi țineau servieta,  vor ca acum, în criză, să facem ce nu ne-a ieșit în 30 de ani. Nu avem cum! Acum e despre supraviețuire, domnilor.  Până și baronii locali iau virusul și intră pe mâna unora unși de ei să conducă spitale, bombe cu ceas.

Acum e despre supraviețuire. Iar aroganța celor care văd acum „putregaiul”  și -și umflă mușchii neatinși de virus îmi cauzează febră.

Pe strada către piață, oamenii se salută cu inima strånsă că s-ar putea vedea ultima dată. Mă uit la ei și mă trec lacrimile. E prima oară când văd așa tristețe ascunsă stângaci în: trecem noi și de asta…, n-o veni acum sfârșitul lumii! Fiecare, însă, are un… dar dacă?! Fiecare își vede copiii, părinții, iubirea, casa, prietenii, strada, bucuriile pe care avea în plan să le facă.

Ne-a împins pandemia înapoi, în viețile noastre. Acelea pe care aproape nu le mai simțeam. Săream ca niște gânduri haotice din Paște în Crăciun, din nuntă în parastas, din depresie în exaltare, din ură în milă, din mândrie în umilință. Acum am vrea să repetăm tot. Ca să facem mai bine, mai încet, de la capăt.. tot. Și, cu mintea la ce am fi putut face, iar suntem în punctul în care am putea rata prezentul în care ne împinge catastrofa asta. Prezentul. Acum. Ce ne bucură acum? Ce avem acum? Ce spunem acum? Ce simțim acum? Ce putem face acum pentru SUFLETUL nostru hăituit? E un moment. E momentul de grație în care putem, dacă vrem, să facem cunoștință cu musafirii din viețile noastre. Cu noi! Și dacă ne simțim singuri, să vorbim cu Dumnezeu! Dacă ne e frică să-I spunem. Dacă nu știm calea, să-L întrebăm. El poate fi oricine se gândește la noi, ne sună, ne lasă la ușă o sticlă cu apă și pe geam desenează o inimă! El poate fi copilul care ne întinde o jucărie sau vecina care le strigă oamenilor de la gunoaie să golească și tomberoanele noastre.

Suntem din nou în viețile noastre! E tot ce contează! Să le întindem mâinile curate! Le-o fi fost dor de noi!