Dana Chera

Tragedia de la Alba, acolo unde un tată și-a omorât copilul, cu poliția la ușă, și cazul de la Craiova, unde o femeie a fost arsă de un aparat RMN, în timpul unei investigații pe care o făcea la o clinică privată, intâmplări complet diferite ca gravitate și consecințe, trag un uriaș semnal de alarmă.

În România, NICIUN comunicat sau comunicator nu e în stare să transmită SINCERITATEA PĂRERII DE RĂU PENTRU CELE ÎNTÂMPLATE.

E normal! PENTRU CĂ EA NU EXISTĂ!

În primul caz, poliția înșiră proceduri care s-o scoată în fața celor care o acuză de incompetență, în cel de-al doilea, clinica… dă de înteles că nu e treaba ei rateul unui aparat din dotare și că… e pe undeva un buton de panică.

În ambele situații, niște eviscerați de omenie flutură hârtii și pași, ușor deranjați că trebuie să dea explicații.

Nu știu ce așteptări aveți voi; dar eu vreau să văd RESPECT PENTRU DRAMA CELUI CARE A AVUT NEȘANSA UNEI SUFERINȚE SAU A UNEI MORȚI CRUDE.

Stufoșenia explicațiilor are doar rolul de a împărți vina. Mai la stânga, mai la dreapta! Dar FAPTELE S-AU ÎNTÂMPLAT! ȘI ELE SE VOR ÎNTÂMPLA DUPĂ ACELAȘI ȘABLON, în lipsa unei empatii instituționale! Că nu îndrăznesc să spun educație.
Dacă legislația nu le e mănușă și școala e oricum pe repede înainte, sigur mila i-ar fi impuns pe polițiști să riște consecințe că au spart ușa morții. Și tot mila i-ar fi făcut pe cei de la clinică s-o liniștească pe doamna arsă de aparatul lor. Să o ajute să se recupereze. Să o țină în brațe, dacă asta dorea femeia.

Răceala asta națională o să ne înghețe pe toți, pe rând, și, dacă din întâmplare ne vom lovi pe stradă unii de alții, ne vom sparge bucăți.

PS.
Un pui de elefant a fost luat de curenți în timp ce traversa un râu. Mama sa a încercat să-l salveze dar l-a scăpat. Fără fișa postului, fără presă, fără un premiu la capătul drumului, turma s-a organizat să intervină. După manevre impresionante, elefanții au scos puiul din mijlocul râului. Teafăr!

Atât!

Nu-mi vine să râd ca proasta în târg de oameni. Mă enervez, mă contorsionez, mă retrag. Cred în emoția vorbitului în public. Am trăit-o. O trăiesc ori de câte ori mă întâlnesc cu publicul, fată în față sau prin intermediul camerei de luat vederi.

Dar una e emotia și alta e nesiguranța pe care un om o transmite când face declarații publice. Iar prim ministrul nostru este nesigur. Tot timpul. Când vorbește, când merge, când privește. Pare mereu prins în flagrant că…e prim ministru. E ca un pește pe uscat care se zbate să ajungă înapoi în apă. E totuși ditamai generalul iar eu n-am de ce să contest că ar fi unul pe bune. Si nu pot crede că acesta e tonusul cu care dădea ordine de luptă! Adică nu că nu pot crede, așa ceva nu e de admis!
Plecând de la faptul că dl.Ciucă e general pe bune, că e lider ales democratic de liberali, că e prim ministru peste o țară la câteva sute de km de un front unde mor oameni pe capete, am o propunere: înainte de orice ieșire publică, prim ministrul să se îmbrace în uniforma de general! Sau măcar să-și pună cascheta. Să-i fie omului mai ușor să vorbească! Să nu uite cum a fost prezentat românilor ca să le câștige încrederea: un soldat curajos care, plin de trese la un moment dat, a decis pentru viețile camarazilor săi.

E clar că prim ministrul n-are prieteni. Că, dacă ar avea, unul din ei l-ar lua deoparte și i-ar spune: avem o problemă mare de rezolvat! Hai s-o rezolvăm că ne facem naibii de râs! Tu nu vezi că ești ciuca bătăii?!

Cam așa…

Proximitatea. Ea, printre altele, face ca o știre să fie aleasă dintre alte zeci și adusă în fața noastră. Suferința cauzată de războiul din Ucraina și de cutremurele din Turcia și Siria este foarte aproape de noi. Strigătele de durere ale oamenilor dezrădăcinați, mâinile împietrite, una cu molozul, ale copiilor care n-au putut ieși de sub dărâmături te fac să-ți înghiți rugăciunile. Îți zdruncină reperele. Te îndoiești de bunătatea lui Dumnezeu, oricare ar fi el pentru tine. Nu înțelegi unde e EL și de ce stă și se uită la prăpăd. Proximitatea suferinței e UNA DINTRE CELE MAI GRELE ÎNCERCĂRI prin care trecem acum. Pentru că lovește în speranță și în credință.

Unii pretind că subiectul nu există. Alții, că, oricum, și dacă ar aștepta un răspuns, el n-are cum să stea în picioare. Pentru cei care ar vrea să afle cum vede un preot problema, iată răspunsul părintelui prof. univ. dr. Ioan Stancu, de la biserica Sf. CIPRIAN (Zlătari), din capitală.

– Părinte, cum să rămână oamenii în credință când văd cum mii de copii, suflete pure, sunt tăvălite de frică, durere, moarte. Cum?

– A început Purificarea lumii. Este o tragedie când vedem copii striviți de răul din lume. Este voia lui Dumnezeu. Ei sunt aleși în ceata îngerilor. De acolo, ei ne pot ajuta mai mult. Dumnezeu își mărește oastea. În Tatăl nostru îl rugăm: facă-Se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Foarte mulți încearcă să batjocorească relația dintre oameni și Creator. Spun că oamenii mor și Dumnezeu stă la cafea! Că e indiferent. El suspină, în fapt, la vederea nedreptăților pe care și le fac oamenii. Cand nu va mai suportă, va veni din nou. Cei care persiflează pronia cerească nu își cunosc rădăcinile. Nu sunt supărați pe Dumnezeu, ci pe neputința lor. Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Facem bine sau facem rău. La început, înainte de păcat, omul era într-o joacă minunată cu Creatorul, în grădina Edenului, cu pământ bun. După ce a păcătuit a fost transferat în locul numit Uscatul. Aici, pe Pământ, noi, copiii lui Dumnezeu, suntem invitați mereu să fim în armonie cu El. NE PLICTISIM și lovim în dreapta și stânga, cu războaie și nenoriciri. Și Dumnezeu stă ca un prieten, aproape. Nu ne-a părăsit niciodată. Dar ne-a lăsat liberi!
CÂND NE INCERCĂ INDOIALA SĂ SPUNEM:

Doamne, dă-mi credință nestrămutată în Tine și în Maica Ta! Dă-mi putere să trec peste nedreptăți și nenorociri, căci nu voi putea răzbi fără Tine! Căci Tu ne-ai zis: fără mine nu puteți face nimic!

Nu știu dacă răspunsul părintelui vă ajută. Eu simt nevoia de sprijin în credința mea. Simt să rămân cu picioarele pe pământul în care sunt îngropați ai noștri, știind cumva că Dumnezeu nu i-a lăsat acolo.

Ps. Nu avem știința Sfinților Părinți. De asta, poate, e complicat să înțelegem sensul nostru pe aici. De unde venim și unde plecăm. Dar a vorbi despre asta, cu umila noastră întelepciune, e mai bine decât să ne facem că nu ne încruntăm la Dumnezeu.