PLANUL B

de Dana Chera
planul-b

Era tare mică. Se lupta cu iarba necosită ca și cum viața însăși ar fi trimis-o cu rost undeva și nu putea ajunge la timp acolo. Era toată zgâriată. Din rănile mai adânci curgeau firișoare de sevă de gărgăriță. De gărgăriță roșie, decolorată. In drumul ei spre nicăieri, întâlnise o grămadă de insecte. Unele, mari. Altele, mici. Toate… sătule. După mersul agale. Vreme bună i-a fost rușine să ceară ceva de mâncare. I se părea că „vă rog” și „multumesc” nu sunt de ajuns. Iar ea, așa de mică și slabă cum era, oare ce putea da în schimb?! Așa că drumul lung și greu se făcu și mai lung și mai greu din cauza lipsurilor de tot felul. Nu-i de mirare că, la un moment dat, căzu leșinată. Resemnată își văzu moartea și căută să-i găsească niște calități. Așa de bună era a noastră gărgăriță. Că până și moartea se înduplecă și o mai lăsă ceva pe aici. Ar putea fi și altă explicație… dar să vă povestesc. O furnică importantă și grăbită, cum o știm din poezii, se opri, cum nu-i în fel, lângă insecta leșinată. Adică se învârti minute bune în jurul ei. Gărgărița o urmări cu ochii până ce îi închise de amețeală.

— Ce faci aici? întrebă furnica. A cui ești și de ce stai întinsă-n drum?

— Sunt dintr-un neam căruia, deodată, i-au dispărut bulinele pe de pe haine. Noi am zis că e blestemul macilor. Căci Impăratul nostru s-a luat la trântă cu Regele Macilor. De trufaș ce era! Firesc, a pierdut bătălia, dar Regele Macilor si-a stricat o petală. De atunci… macii sunt plăpânzi la atingere iar petalele cad foarte ușor. Și tot de atunci… noi am rămas fără blazon.

— Nu-ți stă rău fără pete, chicoti furnicuța.

Dar gărgărița prinse a plânge.

— Hei! Stai, ce faci aici?

— Eu ar trebui să merg… până la capătul lumii, la Dumnezeu! Să-l rog să ne dea petele înapoi. Așa a zis furios Regele macilor: blazonul îl veți lua înapoi când veți avea un împărat modest sau când o gărgărița va ajunge la capătul lumii să-l roage pe Dumnezeu să vă dea din nou bulinele. Noi… împărat modest nu știm când vom înscăuna…

— Dar pe Dumnezeu poți să-l rogi de oriunde!

— Da. Dar căința și sacrificiul…

— Cred că ți -e foame, spune furnica îmbunată și nefiresc de curioasă. Uite, hai la mine acasă! Mănânci și poate că vei renunța la gând!

— Esti tare bună cu mine! Miraculos de bună știind că eu n-am ce-ți da!

N-apucară să urce colina pânå la mușuroi că gărgărița se simți… colorată. Văzu cum o pată neagră îi apăru pe aripa stângă. Cum așa? De niciunde? Când furnica îi întinse o firimitură dintr-un colac de împart femeile în ziua mortilor, gărgărița văzu o altă pată cum se arătă pe hainele ei. Și la fiecare mirare… încă una. Adică, înțelegeți voi, gărgărițele își pierduseră mai întăi speranța că le-ar putea fi bine vreodată și apoi blazonul. Bătălia împăratului cu regele fu doar picătura care umplu paharul. Nici vorbă de blestem ! ASADAR furnica era o sclipire de bunătate. Deci de speranță! Gărgărița luă din mâncarea furnicii cât îi trebui și… plecă. Unde credeți?! La capătul lumii, evident! Să-l roage pe Dumnezeu de acolo să pună peste neamul ei un împărat bun. Și dacă n-o fi și n-o fi, suratele ei să găsească motive de speranță MEREU! SĂ LE GĂSEASCĂ! Așa a zis ea! Că merită efortul de a merge până la Dumnezeu pentru asta!

Aș vrea să nu uitați:
De câte ori zâmbiți atunci când vedeți o gărgăriță, pe spatele ei mai apare o bulină! E semn că… totul e conform planului B al speranței. 🙂 Verificați!

Ați putea citi, de asemenea