Intr-un dulap vechi, dintr-o casā cândva locuitā, un pāianjen slab de bātrânete asista înmārmurit la un spectacol parcā pus în scenā pentru el. Câteva sosete tārcate strigau una la alta si se împingeau: cā nu e loc pentru toate pe raft, cā unele sunt prea flausate si iau din aerul celorlalte, cā gāurile din cãlcaiul unora sunt atat de mari cā, practic, oricine s-ar incurca dacā ar fi sā le încalte. Ce sā mai?! Un scandal în toata regula. Nimeni nu stie de la ce s-au luat. Poate de la plictisealā, se gândea pãianjenul, care , intre noi fie vorba, se abtinea sā nu intervinā, mācar cā nu tinea cu niciuna dintre ele.
Au trecut zile în sir si cearta sosetutelor se umfla ca laptele pus la fiert. De unde atat energie sā-si facā vânt din dulap era greu de imaginat. Cert este cā nici paianjenul , nici sosetele nu mai stiau dacā afarā e varā, dacā nu cumva iarna îngropase casa sub zãpadã, daca se auzeau pāsāri cântand a primavarā sau , pur si simplu, venise toamna. Pāianjenul chiar credea ca o sa moarā intr-o zi si nimeni n-o sā observe. Trist , as zice.
Doar cā, asa cum se intampla în viatā, într-o zi fu cu totul si cu totul ….altfel. Sporovāiala din cutia de lemn care mirosea a scortisoarā s-a opit brusc. Ziceai cã un regizor nervos dãdu STOP filmului, suparat pe actori. Sosetele rāmāseserā cu gura cāscatā. Ca niste figurine de cearā sculptate de un pensionar dornic sā-si treacā timpul cu rost. Din afara cutiei se auzeau zgomote de pasi apoi, parcā prea repede , o mânā asprā de bārbat si-a rāsfirat degetele murdare ridicând praful de pe raft de nu se mai vedea sosetā cu sosetā. Ce voia? Cine era? Ce cāuta? De ce? Asa se întrebau, din ochi, sosetele. Pânā când una dintre ele fu apucatā de mâna strainā, gata sā fie trasā afarā din dulap. Era sfarsitul! Ar fi vrut bietele sã-si cearã iertare una alteia, sã le întrebe cineva dacã au vreun regret…chestii ca de final de relatie. Desteptele de ele s-au scuturat insã de pulberea timpului si , ca printr-o minune, incredibil, ar spune paianjenul, se înnodarā una de alta la capete si, intinzand sirul mai sā se destrame toate, au prins ciorapul care urla de durerea despārtirii. Cea mai groasã dintre ele îsi înfipse cãlcaiul în coltul raftului si dãdu semnalul: mai bine murim toate cu demnitate decat sã pierdem vreuna dintre noi! Sirul de ciorapi înnodati era acum tensionat ca firele de curent. Ochii pãianjenului iesirã din orbite, asa de mare era incãierarea. Rāzboiul durā secunde bune, lungi cât o zi de luni. Si putin a lipsit sã se nu sfarseascã tragic. La un moment dat, nu stie nimeni cum, un fir rebel dintr-un un ciorap de matase reusi sa taie un deget al mainii de om rãu. Se auzi un tipāt si o bolborosealā intr-o limba a bãrbatilor care se cred vikingi. Usa dulapului se trânti gata sã sugrume sosetelor pofta de viatã. Si a rāmas inchisā si acum când vorbim. Ce a fost inãuntru dupã rāzboiul sosetelor cu mâna strãinului, numai paianjenul poate spune. Si noi am aflat mai greu, cãci paianjenul, sensibil cum v-ati data seama cā era, plânge încā. De bucurie. Cine ar fi crezut, isi zicea: sosetele au uitat brusc de …culori,gāuri si diferente, de vorbe urate si de supãrãri .S-au luat in brate si si-au împletit cum au putut firele trase. Au avut grijā una de alta pânā in ziua de azi. Si, cand se mai pierde vreuna desperecheatã pe raft, nu moare nimeni de furie. Cred cã ati vãzut si voi în sertarul vostru cu ciorapi ce bine se înteleg suratele!
M-AS BUCURA DACĀ N-AI UITA:
Ce ai in comun cu altii te uneste cu ei and ti-e greu. Ce n-ai în comun cu ei face lumea mai coloratã. Sã nu ne plictisim!
