Greul cel mai greu

Mi-am propus într-o zi să nu mai judec. Nu să-mi pierd mintea, ci să nu-mi mai OMOR sufletul cu păreri despre ce fac cei de jur împrejurul meu. Si, mai ales, de ce fac cei din jurul meu ce fac. M-am aruncat în propria-mi promisiune fără să mă uit în oglindă. Căci, dacă m-aș fi uitat, aș fi vazut că, de cànd m-am aflat conșientă pe pământul ăsta, am judecat cum am respirat. Am bârfit, dacă sună mai apropiat de tine. Rar mi s-a întâmplat să spun: ce frumos, ce deșteaptă, ce bine, mai bine decât știu eu să fac. De cele mai multe ori: ce prost, aiurea, minte, n-o duce capul. Sau am arătat o milă care venea, de fapt, dintr-o frică a mea de a judeca mai puțin. O milă perversă. Cum ar fi putut să-mi fie ușor? Stau pe gânduri. De ce ne vine la îndemână să judecăm? De ce nu ne e greu să facem asta??? Căci e greu să analizezi rațiunea pentru care un om face sau spune într-un fel, fie și numai pentru că nu-i cunoști sufletul. Un posibil răspuns ar fi că îmbrăcăm niște haine care nu sunt ale noatre! Pentru a ne acoperi goliciunea. Ne e foame de duhovnici. De îndrumători. Toate sfaturile și pildele pe care nu le-am primit în viață, toate brațele care nu ne-au strâns sau scuturat, toate se transformă într-o foame de a fi noi „duhovnicii” celorlalți. Doar că oamenii fără de duhovnici nu pot fi sfătuitori. Pentru că ei înșiși sunt în suferință. Ei se caută pe ei. Ei rătăcesc. Când ne vine să judecăm să ne rugăm mai degrabă. Să găsim îndrumare pentru neputințele noastre. Să acceptăm să fim scuturați pentru ele. Așa încerc eu să mă vindec de boala asta. O boală foarte grea! Nu?