Dana Chera

Fosta șefa a Spitalului de Boli Infectioase Iași, fostul profesor universitar la UMF Iași, doctorul Carmen Dorobat,  a acceptat să vorbim despre condamnarea sa pentru luare de mita. Așa cum știți, profesoara a primit 3 ani de închisoare cu suspendare pentru câteva mii de euro pe care le-ar fi primit de la niște studenți . Să-i treacă   examenele. Studenți de 2… ar fi obținut  8 sau 9.

Va mărturisesc ca discuția, aparent relaxata, a avut câteva hopuri.  Câteva hopuri mari.  Unul, când doamna doctor nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.  Despre asta  aș putea scrie,  poate am s-o și fac intr-o zi, într-o carte.  Adică sa explic cum am înțeles eu emoția invitaților pe care meseria mi i-a adus în  fata.  Și altul, când profesoara a dezvăluit motivul pentru care au ajuns studenții sa facă declarații împotriva ei. Adică sa spună procurorilor despre banii dați lui Carmen Dorobat. Și,  fără sa umblu la esența, parafrazez: erau copii mici , de anul 2, care erau extrem de presați de examene. Știți presiunea sesiunii?!… Au fost chemați pe facebook, acolo s-a dat strigarea, adunarea. Ce sa le ceri… erau mici…

Eu nu știu dacă dna doctor are dreptate! Nu știu dacă așa a fost.  Dar dacă asa a fost, suntem pierduți. Pentru ca asta arata, a cata oară, ca  școala românească nu pune nicio ceapa degerata pe ideile de ADEVAR și ONESTITATE.  Cum Doamne, iartă-ne! sa deschizi astfel de porți spre Infern unor oameni care vor ajunge sa sa decidă  intre viața și moartea altora. Cum sa-i inveti sa toarne? Si sa toarne mintind? Hm? Cum? Daca dna doctor are dreptate si dosarul e  o facatura, viitorul natiei sta in caracterul lamentabil al unor tineri cu pretentii de intelectuali. Valul de lipsa de curaj si de empatie ne va tavali pe toti. Daca dna dr. nu spune adevarul, nici vreau sa ma gandesc!  Caci dascalii sunt faruri in ceata evolutiei noastre! Si copiii ne vor creste incruntati, in cautarea luminii. Si nu vor avea unde s-o vada! Oricum ar fi, dragii mei, cazul Dorobat este de studiat in scoli si de inteles mai sus. Pentru mine, intalnirea cu doamna doctor, dincolo de Covid si campania de vaccinare, a fost o incercare. Aceea de a simti ADEVARATUL VIRUS care se inmulteste in noi si prapadeste tot: lasitatea!

– Auziti, asta e Pfizer, nu?
– Da, domnu’!
– Dar Johnson nu aveti?
– Nu! Doar Astra am mai avut! Dar numai armata s-a vaccinat cu el!
– De ce?
– Nu stim, domnu’!
– Auziti, dar asta nu face fata la indiana, nu?
– Cum?
– La indiana! Nu credeti in indiana?
– N-am eu timp, domnu’, sa ma uit la televizor! Nu stiu de cand nu l-am mai deschis!
– Aaaa, pai ziceti asa! Nu face fata la indiana, va zic eu!
– Aveti programare?
– Nu!
– Pai aici e doar cu programare, domnu!
– E! Nu le zic nimic. Poate nu ma intreaba! … Oricum, nu face fata la tulpinile astea, ca sunt mai multe…
– Pai, va intreb eu de programare! Ca d’aia sunt aici!
– Pai, mata nici nu te uiti la televizor! Nu intelegi ce-ti spun!
Si omul care dorea vaccinul se intoarce catre cel din spatele lui, la coada.
– Nu face fata la indiana!

Stiti cat de mult pretuiesc relatia noastra! Tocmai de aceea am curaj sa va destainui din bucuriile si fricile mele. Vi le spun pe blog gandindu-ma ca, daca vreodata simtiti la fel, sa aveti certitudinea ca nu sunteti singuri. Si, evident, caut sa-mi confirm si mie ca n-am idei rupte de realitate si ratiune.

Un doctor care avea menirea de a repara oasele si muschii unor copii intrati de mici in teribila batalie a performantei in sport isi abuza pacientii in fel si chip.Totul, in acordurile imnului national al SUA. Adica fix in vestiarele echipei nationale de gimnastica, pentru locurile careia lupta cu sange copiii fara copilarie. Zeci de plangeri, anonime ani buni, au umplut sertarele oficialilor federatiei. Care… oficiali au tacut pana ce au zis ca.. nu pot solutiona plangeri anonime intanand imaginea marketizata la greu a institutiei. Bun! Apar: o voce, un chip, un nume, o investigatie de presa. Si voci multe, si chipuri… Si bububuie America! Si, dupa ea, lumea! Lumea a prins curaj sa caute psihopatii cu ecuson, care asculta imnul cu mana pe inima si care nenorocesc suflete de copii nevinovate.

Nimic nu-i nou sub soarele asta tolerant, stiu!

Doar ca o idee mi s-a lipit de minte foarte tare: oare nu s-ar cuveni ca oamenii care decid destine, cu vorba ori cu fapta, sa treaca periodic, OBLIGATORIU, pe la psiholog? Medici, judecatori, dascali, politisti, politicieni, ziaristi? Da, n-ar fi corect ca toti sa poata profesa doar daca trec de niste teste serioase facute de specialisti?

Daca la un asemenea nivel, unde toata lumea e cu ochii pe tine, cand ridici sau faci praf stima de sine a unei natii, poti da rateuri dramatice, mi-e cumplit de teama sa ma gandesc ce se intampla in locurile fara reflectoare.

SI TEAMA ASTA N-O SA DISPARA NICIODATA DE LA SINE! Teama mea! A voastra?

In fiecare din noi e o inima care bate. De aici incepe o poveste pe care o ducem acolo unde vrem. Dumnezeu asteapta, probabil, la final, sa ne intrebe  cum ne-a fost calatoria. Nu ca n-ar cunoaste. E felul Lui de a vedea daca ne-am simtit inima vreodata, pe drumul asta. Ca ea de batut a batut tot timpul. Cu voia Lui!

Sarbatori cu Inima!

O caracatita… comuna, din cele pe care le mancam cand plecam in vacante, semn de rasfat. Ca sa poata supravietui, duce cu ea, de mii de ani, strategii care-l fac sa paleasca de uimire si pe cel mai savant dintre ai nostri. Cand ii e foame, vaneaza, se camufleaza, imitand textura si intreaga paleta de culori ale locului in care se afla. Asteapta cu rabdare. Se inarmeaza. Danseaza precum algele si, intr-o secunda, se face bloc de piatra pe fundul oceanului. Cand ii e foame, mananca. Pana aici, cu mari diferente de inteligenta si evolutie, semanam cu ea.

De  la un punct incolo, ne arata obrazul a RUSINE! Documentarul INTELEPCIUNEA CARACATITEI, nominalizat la Oscar, mi-a daruit un cadru de o profunzime rar intalnita. O imagine care ma va urmari multa vreme de aici inainte. Un banc de pesti, din aceia pe care o caracatita ii mananca pentru a trai, intra in jocul unui octopus vesel. Adica o caracatita se joaca inofensiv cu, teoretic,  prada sa. Si ei, pestii, in loc sa dispara, intra in dansul asta minunat. Adica, am tradus ca si cineastul caruia caracatita i-a schimbat viziunea despre viata, nu iei daca nu iti trebuie! Nu faci rau daca nu e despre viata si moarte. Mai mult, traiesti in armonie! Cu tot ce te inconjoara! Ce antiteza teribila! Noi spargem norii cu casele noastre opulente, radem padurile ca sa ne extindem proprietatea, umilim oamenii cu puterea nostra.  Fara nici o noima… toate. Nici vorba despre bucuria de a trai!

Un octopus cu viata scurta ne bate obrazul! Ne arata aroganta cu care ne fataim prin lume… degeaba. Si, daca ar putea vorbi, ne-ar spune, probabil: de ce naiba va decorati hainele cu „smiley faces” cand mancati din voi si din noi cu… burtile pline!?

Cineva si-a asumat identitatea mea online, pretinzand ca am un cont de instagram.

Eu nu sunt activa pe nicio retea de socializare, iar ig:@dana.chera este un… hot de identitate.

Altfel, daca vreti sa stiti de mine, sunt aici, pe blog. Si, de jumatate de an, la Medika TV. Marti si joi, 19-21.

Pentru ca… pentru mine contati!

Va multumesc pentru clipele in care ati fi putut fi rai dar ati ales sa fiti buni, pentru clipele in care v-a fost frica dar ati ales sa fiti curajosi, pentru cele in care ati fost umiliti dar v-ati indreptat de spate si ati privit cerul, pentru cele in care n-ati fost iubiti si v-ati deschis inima, pentru clipele in care ati ramas singuri si nu ati disperat, pentru cele in care v-a fost frig si ati dat haina de pe voi celui cariua ii era mai frig decat voua. Va multumesc pentru oamenii care ati ramas intr-un an si o lume intoarse pe dos. Si daca voi credeti ca nu ne cunoastem pentru asa o urare: va multumesc pentru ca mi-ati dat voie sa facem cunostinta. Fara de voi, frumosilor de oameni, nu se poate! La multi ani!