Ia povestea!

Sub nasul meu.

Dialog farmacistă-bărbat trecut de 70 de ani. Cu precizarea că femeia, de până în 30 de ani, avea la gât arțag și greață, nu mărgele.

– Aveți de plată 200 de lei!
– Data trecută a fost mai ieftin. Ce s-a scumpit!
– È, a fost mai ieftin! Aveți… ( și le înșiră pe toate).
– Păi eu nu iau…
– E, nu luați. E pentru tensiune!
– Mi- a zis doctorul că stau bine cu tensiunea. Chiar m-a lăudat că pentru la anii mei…
– Domne, pe mine calculatorul nu mă minte! Scrie aici că luati, luați! Ați luat! Deci luați în continuare!

Farmacia se umpluse. Poate e bine să știti că erau 5 ghisee! Și niciunul nu era liber. Discuția continuă!

– Va rog, zice bărbatul, poate ați încurcat cu soția. Ea ia medicamente de tensiune!
– Nu înteleg ce nu întelegeti! E numele dvs? E medicamentul? Deci… 200 de RON!

Bărbatul, tot mai abătut, avea de ales: ori renunța la medicamentele de care avea nevoie, ori lua toate pastile! Ce să aleagă bietul om?

Mi-a venit rândul. Am vrut să încep o revoluție. M-am uitat la șefa de tură, chemată să-l pună și ea la punct pe domn. Șefa de tură… zâmbea. Toată farmacia știa: cum îl cheamă pe om, câți ani are și ce boli. Omul, adus de spate și din ce în ce mai plăpând, față în față cu niște semeni care îl umileau pe sănătatea, banii și timpul lui.

M-am văzut peste 15 ani (dacă îmi dă Doamne zile). Cum mă dezbrăcă o farmacistă în piața publică și râde cu poftă de suferințele mele. Și m-am gândit la toate bubele pe care le-aș putea avea!

M-am cutremurat! Am lăsat capul în jos. Mi-am înghițit revoluția! O clipă m-am gândit că dacă scot un cuvânt, oricare ar fi fost el, situația devenea și mai penibilă. Și mai de nesuportat pentru bărbatul ciuruit de niște femei negre la suflet, ambalate în halate albe!

Am greșit! Am greșit!

Ar fi trebuit să spun ceva! Să le bat obrazul! Să le întreb dacă știu unde lucrează. Dacă știu ce înseamnă discreția și bunul simț. Ce înseamnă respectul pentru suferința și intimitatea oamenilor.

Am făcut stânga împrejur. Mi-am îndesat șapca pe cap. Și acum, iată, mă căiesc pe blog. Regret teribil că am tăcut! E o iluzie, dragii mei, că ne vor ocoli mizeriile pe care le tolerăm azi doar pentru că ele se ocupă acum de alții!

Era tare mică. Se lupta cu iarba necosită ca și cum viața însăși ar fi trimis-o cu rost undeva și nu putea ajunge la timp acolo. Era toată zgâriată. Din rănile mai adânci curgeau firișoare de sevă de gărgăriță. De gărgăriță roșie, decolorată. In drumul ei spre nicăieri, întâlnise o grămadă de insecte. Unele, mari. Altele, mici. Toate… sătule. După mersul agale. Vreme bună i-a fost rușine să ceară ceva de mâncare. I se părea că „vă rog” și „multumesc” nu sunt de ajuns. Iar ea, așa de mică și slabă cum era, oare ce putea da în schimb?! Așa că drumul lung și greu se făcu și mai lung și mai greu din cauza lipsurilor de tot felul. Nu-i de mirare că, la un moment dat, căzu leșinată. Resemnată își văzu moartea și căută să-i găsească niște calități. Așa de bună era a noastră gărgăriță. Că până și moartea se înduplecă și o mai lăsă ceva pe aici. Ar putea fi și altă explicație… dar să vă povestesc. O furnică importantă și grăbită, cum o știm din poezii, se opri, cum nu-i în fel, lângă insecta leșinată. Adică se învârti minute bune în jurul ei. Gărgărița o urmări cu ochii până ce îi închise de amețeală.

– Ce faci aici? întrebă furnica. A cui ești și de ce stai întinsă-n drum?

– Sunt dintr-un neam căruia, deodată, i-au dispărut bulinele pe de pe haine. Noi am zis că e blestemul macilor. Căci Impăratul nostru s-a luat la trântă cu Regele Macilor. De trufaș ce era! Firesc, a pierdut bătălia, dar Regele Macilor si-a stricat o petală. De atunci… macii sunt plăpânzi la atingere iar petalele cad foarte ușor. Și tot de atunci… noi am rămas fără blazon.

– Nu-ți stă rău fără pete, chicoti furnicuța.

Dar gărgărița prinse a plânge.

– Hei! Stai, ce faci aici?

– Eu ar trebui să merg… până la capătul lumii, la Dumnezeu! Să-l rog să ne dea petele înapoi. Așa a zis furios Regele macilor: blazonul îl veți lua înapoi când veți avea un împărat modest sau când o gărgărița va ajunge la capătul lumii să-l roage pe Dumnezeu să vă dea din nou bulinele. Noi… împărat modest nu știm când vom înscăuna…

– Dar pe Dumnezeu poți să-l rogi de oriunde!

– Da. Dar căința și sacrificiul…

– Cred că ți -e foame, spune furnica îmbunată și nefiresc de curioasă. Uite, hai la mine acasă! Mănânci și poate că vei renunța la gând!

– Esti tare bună cu mine! Miraculos de bună știind că eu n-am ce-ți da!

N-apucară să urce colina pânå la mușuroi că gărgărița se simți… colorată. Văzu cum o pată neagră îi apăru pe aripa stângă. Cum așa? De niciunde? Când furnica îi întinse o firimitură dintr-un colac de împart femeile în ziua mortilor, gărgărița văzu o altă pată cum se arătă pe hainele ei. Și la fiecare mirare… încă una. Adică, înțelegeți voi, gărgărițele își pierduseră mai întăi speranța că le-ar putea fi bine vreodată și apoi blazonul. Bătălia împăratului cu regele fu doar picătura care umplu paharul. Nici vorbă de blestem ! ASADAR furnica era o sclipire de bunătate. Deci de speranță! Gărgărița luă din mâncarea furnicii cât îi trebui și… plecă. Unde credeți?! La capătul lumii, evident! Să-l roage pe Dumnezeu de acolo să pună peste neamul ei un împărat bun. Și dacă n-o fi și n-o fi, suratele ei să găsească motive de speranță MEREU! SĂ LE GĂSEASCĂ! Așa a zis ea! Că merită efortul de a merge până la Dumnezeu pentru asta!

Aș vrea să nu uitați:
De câte ori zâmbiți atunci când vedeți o gărgăriță, pe spatele ei mai apare o bulină! E semn că… totul e conform planului B al speranței. 🙂 Verificați!

Era cenușie. Ploaia o lovise din toate părțile și soarele nu avusese timp s -o zvinte.  Și anul acela plouase de parcă Dumnezeu era presat de vreme  să spele toate păcatele lumii. În fiecare zi, cineva o arunca în tomberon a indiferență și altcineva o scotea cu gândul că vreun om al străzii se va bucura s-o găsească. Și unii și alții, oamenii care o luau în brațe,   se mirau cât de grea putea fi! Foarte grea pentru o ….pernă. Ai fi zis că e plină cu nisip. Când, ea, de fapt,  fusese umplută cu puf de gâscă scufundat în flori de lavandă. Fină și frumoasă, odată,  și pânza-i dantelată, adusă cu greu din India de un amic al lui Mothy, croitoreasa familiei Wagner,  acum….cine mai știe câți ani.  Era atunci perna doamnei Wagner, o femeie bogată,  educată și bună la suflet, fără să fie vreo frumusețe. Tristă tot timpul că soțul ei, avocatul, avea ochi pentru orice și oricine, mai puțin pentru ea. Câte lacrimi a inghițit perna, câte sughițuri și întrebări… Când doamna Wagner plecă în călugărie din cauză de însingurare,  lăsă așternuturile sale fetei din casă. Un copil orfan, sărac,  muncitor și de încredere. Ivona le-a păstrat o singură noapte, ca să simtă și ea cum e să dormi ca domnii. Făcuse noapte albă biata fată. Ca să nu piardă nimic din ce ar putea simți. Perna îi auzi emoția,  rugăciunile și respirația grea de oboseală. Și nu știa cum să-i spună copilului că niciun om cu inima bună nu rămâne trist! Ivona duse lenjeriile la târg cum se făcu lumină. Avea nevoie de bani pentru lemne. Și vându perna și cearșafurile unei precupețe cu ochi de vulpe și mâini cu degete scurte. Pentru ca și ea, la rându-i, să le vândă mai scump, evident, unei cârciumărese. Negustoarea strângea zestre pentru fata ei. Voia s-o mărite impotriva dorinței odraslei cu un măcelar copt de avere și urât ca noaptea. Nunta nu avu loc niciodată. Fata cârciumăresei lua ce putu din casă și fugi. Perna călătoare văzu lumea, se poate spune. Alweda, fata fugară, citea în fiecare seară iar  perna știa toate poveștile lumii ăsteia. Știa cum e să conduci imperii. Să dai foc la biblioteci, să pictezi capele, să slujești cauza săracilor, să mori fără vină și să trăiești doar ca să te răzbuni. Știa despre pictori. Și despre muzicanți. Știa cum să aduni și să scazi. Cum să scapi de râie și cum să tămâiezi pâinea înainte de a o băga la cuptor. Pentru că Alweda îi citea. Anii de liniște se sfârșiră când ochii femeii cedară. Al, cum îi spunea perna, muri într-o noapte, nu înainte de a-și strânge prietena în brațe și a o ruga să țină amintirea ei vie. Atât! De atunci, perna noastră se umflă de curaj. Pentru cine a mai apucat să pună capul pe ea …spunea povești, dădea sfaturi, râdea și plângea. Discret. Prindea câte un vis al omului și se ținea de el. Fu căpătâi și enciclopedie pentru un marinar, o dansatoare la circ, un afacerist falit, un băiat de minge, doi gemeni turci și…nu mai știe.Treceau anii. Era ruptă pe la colțuri. Stătea înțepenită să nu cumva să piardă vreo amintire prin găurile care se măreau de la o zi la alta. Cât despre bătăile cu perne….Doamne ferește! Se ruga în fiecare zi să n-o deșire cineva. Să moară oriunde, dar întreagă. Numai așa putea să nu distrugă cele trăite,  vorbite și plânse!  Si nu știm cine și mai ales cum făcu o minune. Perna se …lăsă grea. Imposibil de pus capul pe ea și dificil de mutat. Cine să țină în casă o pernă grea?! Asa ajunse….la gunoi. De anotimpuri bune zace lângâ tomberon. Până într-o zi! Cànd se va topi de la sine,cu tot cu amintiri,  în focul noilor începuturi.

Intr-un dulap vechi, dintr-o casā cândva locuitā, un pāianjen slab de bātrânete asista înmārmurit la un spectacol parcā pus în scenā pentru el. Câteva sosete tārcate strigau una la alta si se împingeau: cā nu e loc pentru toate pe raft, cā unele sunt prea flausate si iau din aerul celorlalte, cā gāurile din cãlcaiul unora sunt atat de mari cā, practic, oricine s-ar incurca dacā ar fi sā le încalte.  Ce sā mai?! Un scandal în toata regula.  Nimeni nu stie de la ce s-au luat. Poate de la plictisealā, se gândea pãianjenul,  care , intre noi fie vorba, se abtinea sā nu intervinā, mācar cā nu tinea cu niciuna dintre ele.

Au trecut zile în sir si cearta sosetutelor se umfla ca laptele pus la fiert.  De unde atat energie sā-si facā vânt din dulap era greu de imaginat. Cert este cā nici paianjenul , nici sosetele nu mai stiau dacā afarā e varā, dacā nu cumva iarna îngropase casa sub zãpadã, daca se auzeau pāsāri cântand a primavarā sau , pur si simplu, venise toamna. Pāianjenul chiar credea ca o sa moarā intr-o zi si nimeni n-o sā observe. Trist , as zice.

Doar cā, asa cum se intampla în viatā, într-o zi  fu cu totul si cu totul ….altfel. Sporovāiala din cutia de lemn care mirosea a scortisoarā s-a opit brusc.  Ziceai cã un regizor nervos dãdu STOP filmului, suparat pe actori. Sosetele rāmāseserā cu gura cāscatā. Ca niste figurine de cearā sculptate de un pensionar dornic sā-si treacā timpul cu rost. Din afara cutiei se auzeau zgomote de pasi apoi, parcā prea repede , o mânā asprā de bārbat si-a rāsfirat degetele murdare ridicând praful de pe raft de nu se mai vedea sosetā cu sosetā. Ce voia? Cine era? Ce cāuta? De ce? Asa se întrebau, din ochi,  sosetele. Pânā când una dintre ele fu apucatā de mâna strainā, gata sā fie trasā afarā din dulap. Era sfarsitul! Ar fi vrut bietele sã-si cearã iertare una alteia, sã le întrebe cineva dacã au vreun regret…chestii ca de final de relatie.  Desteptele de ele s-au scuturat insã de pulberea timpului si , ca printr-o minune, incredibil, ar spune paianjenul, se înnodarā una de alta la capete si, intinzand sirul mai sā se destrame toate, au prins ciorapul care urla de durerea despārtirii.   Cea mai groasã dintre ele îsi înfipse cãlcaiul  în coltul raftului  si dãdu semnalul: mai bine murim toate cu demnitate decat sã pierdem vreuna dintre noi!  Sirul de ciorapi înnodati era acum tensionat ca  firele de curent.   Ochii pãianjenului iesirã din orbite, asa de mare era incãierarea. Rāzboiul durā secunde bune, lungi cât o zi de luni. Si putin a lipsit sã se nu sfarseascã tragic. La un moment dat,  nu stie nimeni cum, un fir rebel dintr-un  un ciorap de matase reusi sa taie un deget al mainii de om rãu. Se auzi un tipāt si o bolborosealā  intr-o limba a bãrbatilor care se cred vikingi.  Usa dulapului se trânti  gata sã sugrume  sosetelor pofta de viatã. Si a rāmas inchisā si acum când vorbim. Ce a fost inãuntru dupã rāzboiul sosetelor cu mâna strãinului, numai paianjenul poate spune. Si noi am aflat mai greu, cãci paianjenul,  sensibil cum v-ati data seama cā era, plânge încā. De bucurie. Cine ar fi crezut, isi zicea: sosetele au uitat brusc de …culori,gāuri si diferente, de vorbe urate si de supãrãri .S-au luat in brate si si-au împletit cum au putut firele trase. Au avut grijā una de alta pânā in ziua de azi. Si, cand se mai pierde vreuna desperecheatã pe raft,  nu moare nimeni de furie. Cred cã ati vãzut si voi în sertarul vostru cu ciorapi ce bine se înteleg suratele!

M-AS BUCURA DACĀ N-AI UITA:

Ce ai in comun cu altii te uneste cu ei and ti-e greu. Ce n-ai în comun cu ei face lumea mai coloratã. Sã nu ne plictisim!

A fost o dată! Căci numai o singură data s-a putut întampla o asemenea minunătie. N ai fi zis dacă ai fi fost acolo cand…

Dar să începem cu începutul.  Într-un sat cu nume greu de rostit,  PLANGĂCELRĂU, trăia la marginea unui lan de porumb o fetită.  Nimeni nu stia  a cui e, cum reusea să se îngrijească si, mai ales, cum de-o lăsase Dumnezeu asa de frumoasă. Era senină! Ca un cer de vară cand încă soarele nu-l arde. Si blandă, chiar dacă lumea se zgaia la bordeiul sau din chirpici iscoditoare si pusă mereu pe barfit.  După întelepciune si liniste, părea o bătranică. După statură, să fi avut vreo 7 anisori. În  ultima zi de toamnă a anului acela, pe campul cu  porumb de langă casa fetei , se juca de-a v-ati ascunselea cu frunzele un firicel de vant. Si ce ? Nu s-a mai văzut asta? Ba da, dragii mei. Doar ca firicelul prinse la un moment dat atata putere că puse la pămant porumbul necules si ridică spre sat un nor de pămant uscat amestecat cu fan si bolovani. Si vuia vantul atat de tare ca sătenii isi astupau urechile cu ce puteau. Se cutremurau de frică.  Trăiau sfarsitul lumii, asa isi spuneau, bătand cruci si cerand iertare unui Dumnezeu pe care il descoperiseră, probabil,  de cand cu vijelia. Ca răi cum erau…n ai fi zis că au vreun Dumnezeu. Ulita îngustă a satului se făcu pustie.  Lumea stătea pitită în pivnitele caselor.   Cum să vadă că o creatură mica se ivi la un moment dat în capătul drumului. Cainii o lătrau bucurosi că nu păzeau singuri apocalipsa. Cocosii o salutau cu penele răvăsite. Caii nechezau plecandu-si capul în fata botului de om. Pe unde trecea fetita , pomii isi potoleau freamatul nebun. Si mogaldeata păsea incet. Parcă dorindu-si ca  vijelia să se despartă în tihnă de fiecare fir de iarbă.  Se linistea furtuna cu fiecare pas al creaturii pană ce satul se aseză în matca lui. Rand pe rand, oamenii iesiră din case. Uitand sa-I multumească Dumnezeului lor ca le-a cazut gardul, nu casa. Si curiosi nevoie mare să vadă nu cumva vecinii lor au fost mai norocosi decat ei.   Si, culmea, nedumeriti ca bordeiul de la capatul satului era neatins de furtuna. Cum? De ce? De ce gardul lor a fost pus la pamant si bordeiul ….

Din spatele unei panze care tinea loc de geam, fetita suspina trista ca oamenii au pierdut bunatătea. Si nu stia ce să facă pentru sufletul lor.  Dădu sa iasa din casa spre nicăieri.  Numai că,  în ograda cu oameni mirati, se adunaseră si  cainii , si caii , si cocosii, martorii minunii din vremea furtunii. Si toti s-au strans in jurul copilului si asa au rămas. Caci animalele s-au făcut cruci de piatră iar fetita  un izvor ce aruncă apa spre cer ca niste  maini care se roagă.  In satul fără caini, cai si cocosi, în satul PLANGĂCELRĂU, oamenilor le e rusine unul de altul. Si plang si acum ca să- si spele  veninul din inimă.  Cand  se vor îmbuna, pietrele de jur imprejurul izvorului se vor face animale la loc. Si acolo, în satul PLANGĂCELRĂU,  si oriunde mai vedeti izvoare străjuite de bolovani .

M-AS BUCURA DACĂ N-AI UITA:

Bunătatea se vede cand ti-e sufletul plin de durere si simti ca lumea s-a sfarsit pentru tine. Dacă n-o ai atunci, n-ai avut-o niciodata. Si greu de crezut ca se va aseza în inima ta. Dar daca tot se asează, miraculous, tine-o bine!