RO MÂNIE

Ascultam la radio. O voce de copil m-a făcut atentă. Vorbea despre suicid. Asta după ce psihologii povestiseră cum depresivii sunt tot mai mulți și, ce e foarte grav, depresia se instalează la adolescenți. Copii, între 12 și 19 ani. Întrebată dacă și-a auzit colegii sau prietenii vorbind despre sinucidere, fetița a răspuns: „Aaaaa, des! Dar eu cred că nu scapă de nimic dacă se sinucid. Doar pleacă.” M-am cutremurat! Ce e cu lumea asta?! Și de ce s-a ajuns la astfel de discuții? Fără să vreau să agresez pe nimeni, spun că familia, ca instituție, pare DEPĂȘITĂ. În primul rând, cei mai mulți dintre părinți, ei cu ei, trăiesc nefericirea. Agonizează în relații. Unii de frică, alții din interese. Cum să înveți un copil să fie fericit și mulțumit dacă tu nu ești?! În al doilea rând, pentru că adolescenții stau mai mult ÎN SOCIETATE. Școală, stradă, cârciumi, parcuri. E o lume pe care EU n-am cunoscut-o la vârsta lor! Pentru noi, părinții erau TOTUL. În jurul lor se învârtea lumea noastră. Iar lumea părinților era despre responsabilizarea copiilor. Duceam gunoiul. Făceam piața. Spălam baia și wc ul. Aspiram. Știam să fierbem un ou și să prăjim cartofi. Știam să schimbăm lița dacă pica lumina. Știam și nu eram rușinați că știam. Chefurile? Cu… sacrificii, insistențe și ore… decente de întors acasă. Prietenii? Respectuoși cu ai lor, implicit cu ai noștri. Era obligatoriu. „Cine, ce sunt părinții?”…  nu erau întrebări de cuscrie. Erau garanția că omul nu e… de capul lui și că oricând putea fi reperat într-o comunitate. Toate astea, care par acum de „Ev Mediu”, ne au modelat.

Lumea de azi? Mediul în care trăiesc copiii ăștia care tatonează suicidul la prima dezamăgire în dragoste, la prima cută sub ochi, la primul kilogram în plus este… tulburător. Bombardament sexual și violență la maximum. Psihologii insistă: comunicați cu tinerii. Fiți empatici! Nu sunt în măsură să-i contrazic dar ceva îmi spune că RESPONSABILIZAREA e cheia. Adică sarcini extra… școală. Sarcini. Lucruri de făcut. Pentru casă. Comunitate. Ce copil care vede sărăcia unui confrate de-al său abandonat la orfelinat mai poate spune că drama lui imaginară este… de nesuportat. Ce copil care vede un tânar bolnav de cancer mai poate emite pretenții că nu are ultimul tip de telefon. Ce om care-și câștigă singur banii de vacanță mai are timp de melancolii periculoase. Părinții de azi sunt sclavii copiilor lor. Unii din frustrare, alții ca să fie… populari, alții pentru că nu știu altă cale. Ne ferim copiii de realitate ca să nu-i marcheze. Nu-i luăm la înmormântări ca să nu se sperie. Nu-i ducem prin cimitir ca să nu viseze urât. Nu-i punem să dea din ce au bun. Nu-i punem să spele cu scuza că „MAI BINE SĂ ÎNVEȚE! SĂ AJUNGĂ OAMENI.” Nu-i pedepsim când sar calul. Eu nu zic că-i ușor pentru niște extratereștri ca noi să facem ordine în lumea mutantă a copiilor noștri. Dar nu putem să-i mutilăm cu cadouri când ei îl înjură pe Dumnezeu la colț de stradă. Ca să fie cool. Că ăsta e trendul. Și nu putem să asistăm la moartea lor zilnică, lăsându-i să creadă că pot face orice fără să suporte consecințele. E un ceas care bate orele 12! Și, din păcate, doar un loc în care s-ar mai putea lumina orizontul, dacă familia stinge speranțele. Școala. Aceea în care copiii să se simtă frumoși fără botox, penalizați fără să fie umiliți, descoperiți fără șabloane, îndrumați să prețuiască viața nu să fugă spre moarte. ȘCOALA DE AZI are nevoie de PRESTANȚĂ, însă. Deocamdată, e un templu în care turiști transpirați, în șlapi și tricouri mulate, lipesc guma de mestecat de hainele ghidului ieftin plătit și blazat.

Sunt fascinată de oglinzile pe care ni le arată Dumnezeu peste tot. Oglinzi-situații, oglinzi-gânduri, oglinzile-oameni. Oglinzi. In care ne regăsim cu toate ale noastre, dar rar admitem ca ele sunt mijloc intru evoluția noastră. Spunem adesea: ce greu îi e! Sau și eu aș fi făcut la fel în locul ei! Sau: ce arogant! Nu ne băgăm nicicum în poveste. E mai drăguț să vorbești deapre altul decât despre tine. Aș insista asupra aroganței! Sigur în ultima vreme ați spus asta despre unul despre altul. Pare că aroganța e în sângele nației asteia, care doar in mod excepțional e umilă de șterge pământul. Față în față cu moaștelor sfinților! În fapt, e umflată până la cer. Suntem aroganti de la sărac la bogat. De la vânzător la consul. De la vidanjor la politician. Pentru că nu suntem siguri pe noi și atunci impertinența ne ține de protecție socială. Impertinența și suficiența ne-au fost sădite, probabil, în suflet în anii grei ai comunismului. Arogantul secretarul de partid desconsidera cum respira. In fața lui, doar ăia care știau carte și meserie se puteau îndrepta de spate. Avea sistemul nevoie de ei. Restul, cocoșați. Ca să nu bată la ochi. Acum e ca si cum cei cocoșați și-ar lua revanșa, iritați de frustrările acumulate în generații. Numai oamenii care iși dau seama de propria lor aroganță pot amenda aroganța. Doar cei care se rușinează de propria lor infatuare pot fi deranjați de infatuarea aproapelui. Și doar ei pot vindeca ciuma asta care distruge spirite și sapă gropi. Încerc să mă văd în oglinzile de jur împrejur și nu spun că-mi place. Dar prefer să cresc eu decât să mă crească alții. Dragii mei, nu închideți ochii când vedeți o oglindă!

Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că îl dor morții, și gloanțele, și lacrimile, și trădările, și sărăcia, și icoanele călcate de bocanci, și hartiile fără valoare, și străinii care ne-au stalcit limba, și hoțiile, și frica oamenilor buni, și indiferența copiilor ce vin, și țara care se micește. De sus, le vede pe toate. Oricat de ciuruit ar fi și neîngrijit. Oriunde ar fi înalțat. Mereu. Al Romaniei.

Îi cerem multe lui Dumnezeu. Teoretic, pentru că nu știm CE din ce-i cerem ni se cuvine, ni se potrivește. Să aleagă El și noi să spunem…păi, TU ne -ai dat, descurcă-te cu noi! Firea asta a noastră, de-o labilitate fără margini și de o neasumare constantă, ne pierde mai mult decat orice pe lumea asta. Am vrea tot, deși ne-am plictisi imediat ce-am primi tot. Dar daca nu primim, ni se dărama universul sau îl dăramam pe al altora. Pentru painea de maine si poimaine, ne transformăm în animale. Pentru ea, ne lăsăm de principii. Dacă ne-ar întreba cineva serios: crezi că maine va fi mai bine?…cu siguranță, vom spune: să trăim pană maine! Deci nu știm dacă trăim pană maine, dar murim azi pentru painea de maine. Omoram AZI pentru ea. Inșelăm AZI pentru ea. Furăm AZI pentru ea. Luăm de la gura flămanzilor pentru ea. Ne luăm de la gură pentru ea. AZI- ul ăsta pe care l-a pus Dumnezeu în rugăciunea cea mai puternică a creștinătății e văzut ca un cuvant scurt, deci mic, deci slab. Putea să nu fie. Oare? Din Evanghelia după Luca aflăm că rugăciunea a fost rostită de însuși Iisus Hristos. Unul dintre apostoli I-a cerut să -l invețe cum să se roage.

Dacă Fiul lui Dumnezeu spune AZI dă-ne nouă painea cea de toate zilele o fi pentru că nu știa că și maine avem nevoie de ea? Uitați-vă de jur împrejur! Uitați-vă! Trebuie să observați că tot haosul în care suntem e …pentru painea de maine. Decat să ne rugăm și maine dimineață pentru ea, adică să o merităm, adică să nu ne puturoșim în credință, mai bine orice. Materialul ăsta de care ne-am atașat bolnav pervertește orice zvacnire sufleteasca intru iubire. Gandul asta mi-a venit la un moment dat auzind ca soția premierului israelian, Sara Netanyahu, a fost bãnuitã că a cheltuit suma de 99.300 de dolari, banii statului, pentru catering, fiind acuzatã de fraudă, potrivit BBC. Cum, „Doamne, iarta-ne!”, la nivelul ãsta, se poate întampla asa ceva? Mă uitam mai deunazi la niste măturători care desfãceau punga cu pachetul lor, unii făcandu-şi cruce pentru painea de-o mancau AZI. Atat.