Sunt ziarist. O meserie pe care am stricat-o. Eu. Caci este despre mine. Am stricat-o de cand am inceput sa invat despre ea. De la profesori, unii dintre ei cufundati in teorii departe de realitatea abrupta. Care nu mi-au spus niciodata ca „La inceput era Cuvantul. Si Cuvantul era la Dumnezeu. Si Dumnezeu era Cuvantul. „. A, ore in sir …. deontologie. A, ore in sir…partile implicate. A, sursele. Pereti construiti peste o fundatie maloasa. Peticiti, de cate ori e nevoie, ca sa dau bine la echidistanta. In lipsa lui Dumnezeu. Am invatat cum sa ma uit in camera. Nimeni nu mi a spus ca dincolo de ea este aproapele meu. Cel cu care ma intalnesc la magazinul din colt, in vacante, la spital, la revolutie si cu care voi imparti aceeasi masa rece, in capela de langa biserica, asteptand oficializarea „marii treceri”. Nu mi-a zis nimeni ca boabele de transpiratie care se preling pe impecabilul fond de ten, in direct, ar trebui sa se lege de emotia impartasirii unei vesti care ajunge fix in sufletul celui care vede si aude. Si ca sufletele vibreaza pana la schimonosire. Si cine sunt eu sa schimonosesc sufletele oamenilor? N-am invatat despre mila si nici despre intreg. Am invatat perfect sa rup lumea in bucati si sa iau din ele, pe calea usoara, doar pe cele care sfidau normalitatea. Si am facut,cu nefericita mea contributie, o lume in care normalul e stire, dupa principiile de baza ale meseriei. Si ma uit impietrita de neputinta cum ne sfasiem unii pe altii. Cum ne pandim si cum ne executam. Noi, cei care avem pixul celei de a patra puteri, fiecare, de la inaltimea ratingului sau. Fara de rusinea propriilor greseli si ingenunchiati de gelozii care mai de care mai veninoase.
Nu stiu daca mai putem repara ceva in noi, daramite in societate. Una peste alta, ma sperie meseria mea. Pe mine, cea care o iubesc. Da, acest text e despre mine.
* Imagine: Ateneul, in bezna. Am luat reflectoarele de pe Lumina si le-am pus pe Intuneric.
