Dana Chera

„Ia uite, au trecut 20 de minute și primul ministru nu iese la ora anunțată! A câta oară Orban întârzie!”. Așa se lamenta un jurnalist  cu mâna în buzunar, mai deunăzi, la tv, live. Mi s-a făcut un pic revoltă. Din mai multe motive: că nu mai pot cu oamenii care critică doar de dragul de a critica. Nu contează momentul. Și nu mai pot cu cei care cred că poți închide ochii la jafuri ani și, brusc, în criză,  să vezi arogant că tot sistemul e putred și să… comentezi „obiectiv”. Și nu mai pot cu cei care n -au construit în viața lor nimic și, de la tv, în auzul și văzul națiunii speriate, emit idei de canapea, rupte de realitate, dând exemplul națiilor dezvoltate, și ele depășite de situație.

Orban e premierul unei țări pe care eu n-am furat-o nicicum. Nici dvs, cei care vă faceți timp să-mi citiți ideile, poate. Cineva totuși a furat-o de nu mai are nimic al ei! Cineva i-a luat banii pentru dotările spitalelor făcând achiziții la suprapreț și dând contracte ca semn de mulțumire pentru onorurile publice și funcții. Cineva i-o fi trimis medicii și asistenții peste granițe. Cineva i-o fi furat vopseaua de stau pereții scorijiți în saloanele de terapie intensivă. Cineva o fi închis ochii când în loc să faci RMN în spitale, treci strada la firma vreunui smecher lipit de politica zonei. Cineva o fi tăcut în presă știind totuși de toate astea. Cineva s-o fi sprijinit să ajungă în parlament pe presă și pe băieții cu bani din contracte cu statul. Cineva a făcut niște legi aberante care pot fi citite în 20 de feluri, după cum ți- e interesul. Cineva e… cineva, nu?

Nu, dragii mei! Nu toți l-am ajutat pe cineva să prospere jefuind de la stradă și spitale, la tezaurul Romăniei. Nu toți. Dar toți tragem ponoasele acum că-i criză.

Unii, uitånd însă la ce mese cântau și cui îi țineau servieta,  vor ca acum, în criză, să facem ce nu ne-a ieșit în 30 de ani. Nu avem cum! Acum e despre supraviețuire, domnilor.  Până și baronii locali iau virusul și intră pe mâna unora unși de ei să conducă spitale, bombe cu ceas.

Acum e despre supraviețuire. Iar aroganța celor care văd acum „putregaiul”  și -și umflă mușchii neatinși de virus îmi cauzează febră.

Pe strada către piață, oamenii se salută cu inima strånsă că s-ar putea vedea ultima dată. Mă uit la ei și mă trec lacrimile. E prima oară când văd așa tristețe ascunsă stângaci în: trecem noi și de asta…, n-o veni acum sfârșitul lumii! Fiecare, însă, are un… dar dacă?! Fiecare își vede copiii, părinții, iubirea, casa, prietenii, strada, bucuriile pe care avea în plan să le facă.

Ne-a împins pandemia înapoi, în viețile noastre. Acelea pe care aproape nu le mai simțeam. Săream ca niște gânduri haotice din Paște în Crăciun, din nuntă în parastas, din depresie în exaltare, din ură în milă, din mândrie în umilință. Acum am vrea să repetăm tot. Ca să facem mai bine, mai încet, de la capăt.. tot. Și, cu mintea la ce am fi putut face, iar suntem în punctul în care am putea rata prezentul în care ne împinge catastrofa asta. Prezentul. Acum. Ce ne bucură acum? Ce avem acum? Ce spunem acum? Ce simțim acum? Ce putem face acum pentru SUFLETUL nostru hăituit? E un moment. E momentul de grație în care putem, dacă vrem, să facem cunoștință cu musafirii din viețile noastre. Cu noi! Și dacă ne simțim singuri, să vorbim cu Dumnezeu! Dacă ne e frică să-I spunem. Dacă nu știm calea, să-L întrebăm. El poate fi oricine se gândește la noi, ne sună, ne lasă la ușă o sticlă cu apă și pe geam desenează o inimă! El poate fi copilul care ne întinde o jucărie sau vecina care le strigă oamenilor de la gunoaie să golească și tomberoanele noastre.

Suntem din nou în viețile noastre! E tot ce contează! Să le întindem mâinile curate! Le-o fi fost dor de noi!

Ce ironie a sortii! O minune de țară, una în care ți-ai fi mutat casa cu totul, stă la zidul lumii lovite de pandemie. O țară închisă, cu oameni închiși, care incearcă să alunge cântând la ferestre tristețea și frica. Oameni cu măști pe față, care-și arată mâinile să ne îndemne să le ținem curate.

Acum 30 de ani, Italia,  sub reflector mondial,  aprindea una dintre cele mai deștepte și curajoase acțiuni de stârpire a corupției. „MANI PULITE!”. „MÂINILE CURATE!”. Guvernatorul Băncii Italiei, cocoșat de importanța informației, anunța public că NU SE MAI POATE! Datoria țării e de 120 la sută din PIB. Și asta din cauza unor contracte publice SUPRAEVALUATE! Companii private, contra șpăgi din bani negri, evident, date funcționarilor publici, obțineau contracte cu statul super umflate! 5 magistrați inteligenți si CURAȚI au făcut mii de dosare. Au trimis în judecată mii de oameni. De la afaceriști, șefi de partide ….pâna la premierul Italiei. Ancheta s-a întins pe câțiva ani. De frica pușcăriei, unii s-au sinucis. Procesele lungi au dus la prescrierea unor fapte.  Legile în favoarea hoților, făcute de parlamentari, i-au scăpat pe unii dintre corupți. Procurorii au fost LINȘAȚI în presa obedientă intereselor politice. DAR „mani pulite” a arătat  italienilor și lumii că se poate! Dacă se vrea! Cât se vrea! CU MÂINILE CURATE ….

România este în stare de urgență. Câțiva demnitari au atribuții sporite. Unii n-au visat în viața lor așa putere. Ce vor face cu ea?  Acum se semnează  contracte pe bandă rulantă. Legea spune că se poate fără proceduri clasice. Noi așteptăm, în casă, așa cum cere momentul,  să moară Covid 19. Cu MÂINILE CURATE! Ei?

Aud în spațiul public idei, scenarii, apocalipse despre coronavirus de îmi stă inima. Le ascult cu precauție, sceptică, aș spune. Vreau să nu las pe nimeni să mă omoare de frică și isterie. Singurii în gura cărora mă uit cu toată atenția sunt Arafații și Cerceii. Nume generice pentru specialiștii comunicatori care anunță știri oficiale. Pentru mine, ei sunt cei mai importanți! Și, dacă vreți, cam singurii din țara asta care și -au câștigat credibilitatea administrând  situații foarte grele. Situații pe care noi, cei din fața lor, nu le putem evalua decåt subiectiv pentru simplu fapt că NU LE-AM  ȚINUT ÎN SPATELE NOSTRU! Noi ne avem în grijă pe noi și pe ai noștri. Ei, o țară. Cu oameni decenți și reponsabili, cu demenți, cu criminali, cu mincinoși, cu șmecheri puși pe căpătuială politică taman acum. Arafații și Cerceii au păcatele lor. Ca și noi! Nu putem pretinde că o țară bezmetică va aborda epidemia ca la carte! Sunt sincope. Sunt dezinformări. Sunt, poate, idei pe care oamenii aștia nu le au. Dar EI SUNT LA VOLAN. Ce nebun de pasager urlă la șofer? Cine vede o vulpe sărind în fața mașinii și nu-l face atent pe cel care conduce? Cu grijă, să nu tragă de volan și să răstoarne mașina? Cine?

Decență, oameni buni! Cel mai simplu e să stai în casă și să dai cu parul. E pentru tine! Tu… cel care n-ai condus în viața ta decât musafirii la poartă! Tu, tu!

Ploua rece, cu vânt destul de puternic. Era una din acele zile în care vrei să te ascuzi de lume și de tine. În orașe ca Piteștiul, oamenii, deși mulți, se cam știu după fețe. Sau cel puțin asta ți-e senzația. La câțiva pași de mine, un părinte… călugăr. Preoții mireni au pantofi mai buni și haine mai apretate. Au bărbile după revistă și întotdeauna o geantă din piele veritabilă. Au…. sigur în minte drumul… Părinții ajunși în oraș din mânăstiri par pierduți și ușor amețiți de vuietul străzilor.

Trecem unul pe làngă altul, fără să ne uităm de aproape în ochi. În câteva secunde simt cum mă prinde cineva de mână. „STAȚI! VREAU SĂ VĂ ÎNTREB CEVA!”. Era părintele. „AUZIȚI, MEDIA ASTA E CINSTITĂ? E CORECTĂ?”. Mi-a căzut gluga de pe cap și, față în față cu preotul, am încercat o revoltă pentru întrebare și una pentru ceața care se lăsase brusc peste inteligența mea emoțională. Am bălbâit ceva de genul: „E cum suntem toți, părinte!”. In mintea mea au venit brusc mașina Patriarhului, slujbele fără har, banii pentru locul de veci, călugării gay și toate cele rele din lumea asta bisericească. Călugărul s-a uitat la mine cu ochii senini și plini de bunătate: MĂ GÂNDEAM EU CĂ E CEVA CU EA (n.r. cu media)! Ce nume de botez aveți?” Blocată în răspunsul jenant pe care tocmai îl dădusem am mormăit rușinată: „Dana Cătălina”. „SĂ VĂ APERE DUMNEZEU!” . A făcut o cruce pe creștetul meu și a plecat.

Șabloanele care ne scot „onorabil” din colțurile în care ne trimite viața ne țin, de fapt, în loc. Ca oameni, ca spirite. Mai bine tăceam. Mai bine îi spunem să se informeze din mai multe surse. Mai bine îi spuneam că sunt prea slabă ca să rostesc răspunsul pe care îl știu! Da. Mai bine îi spuneam asta: sunt prea slabă să vă spun sincer ce cred!

Presa nu e ca societatea! Presa a făcut ca societatea să arate așa! Da.