Iubește și fă ce vrei

Azi am fost la un spectacol divin. Numai Dumnezeu putea să-l pună în scenă așa. Un porumbel încerca să ajungă la iubita lui. Asta e…speculația mea! Ea era câteva crenguțe mai sus, în pomul sărăcit de verde. Mi-am zis: hai, zboară la ea că pleacă! E clar că acolo vrei să ajungi! Și porumbelul a început să sară din crenguță în crenguță. Nu cum mă așteptam eu: direct spre ea. Nu. În cerc. Înconjura vișinul urcând. Încet. Cu răbdare. Trăind fiecare clipă cu încrederea că face exact ce trebuie și asumându-și, probabil, că e posibil ca dansul său să fie degeaba, în cele din urmă. Scena m-a impresionat. Păstrând proporțiile, în lumea noastră…evoluată, nimeni nu mai are răbdare să…nimic. Să mănânce. Să spere. Să aștepte. Să nu riposteze. Să iubească. Să înțeleagă. Să trăiască azi- ul fiecărei zile. Cu încrederea că face fix ce trebuie, dacă face fix ce simte. Și ce simte nu slujește răului.

De ce oamenii își pierd vremea cu lucruri care nu le folosesc după moarte? Vorba este a lui Marin Sorescu. Am întâlnit cândva, în cimitirul bunicilor mei de la Campulung, o doamnă pe care anii o aplecaseră de spate, la propriu. M-a secerat felul în care jelea aplecată și nemișcată lângă o cruce. A soțului său, aveam să aflu. Nu înțelegeam ce vorbea, aș fi vrut, dsr parcă mi-era rușine să descos. Era clar o poveste. Din acelea care se sfârșesc, îmi spuneam, atunci când oamenii iși cunosc sufletul fără haine și au mai multă nevoie unul de altul. Mi -au trecut prin minte tot felul de gânduri și o întrebare pentru Dumnezeu: el, omul pe care ea îl jelește, o vede? O aude? O simte? Îi este dor de ea? Am plecat pe poteca îngustă, care duce la ai mei, să aprind o lumânare. La întoarcere, în poarta bisericii, doamna în negru aștepta. Mă aștepta. Mi-a spus că are mereu în geantă câte un pachet de biscuiți să dea de pomană cui i se arată în cimitir. Fără s-o întreb, mi-a spus că vine des la soțul ei. Vine să-i spună de toate. Vine de dor. Îl pierduse cu douazeci si ceva de ani în urmă! Douăzeci de ani! Am zâmbit. Eram fericită pentru ea. Și pentru el. Lumea de Apoi sigur există. Dumnezeu trebuie să-i adune cumva la un loc, din nou, pe oamenii frumoși. De fapt, ca să mă întorc la ce spunea Marin Sorescu, amintirea oamenilor despre noi e cam tot ce lăsăm în urmă. Felul în care atingem sufletul celorlalți. Dar ne gândim rar la asta. Pentru că muncim rar la amintiri.

Mă uit la oameni. Mă surprind de- o vreme căutând pe fețele femeilor care- mi ies în cale jurnalul durerilor lor. E un exercițiu greu dar interesant să înțelegi care sunt și de unde vin urmele suferințelor. O vreme am crezut că moda asta a chirurgiei plastice va trece. Și că menirea bisturiului e va fi doar aceea de a prelungi viata artistică a unor doamne vânate de fotografi. M-am înselat amarnic. Azi, doar femeile sărace lipite nu- și taie corpul ca să-l întindă. În rest, dacă nu ești taiată, botoxată, siliconată… nu exiști. E o piață a buzelor. A sânilor. A liftingului de toate tipurile. Cine le spune acestor femei că sunt ajustabile? Cine le spune că sunt urăte? Mă bătea gândul ca bărbații lor sunt niște grobieni. Că ei și numai ei pot da de înțeles în fel și chip că iubita lor e… veche, deci prăfuită. Sau nouă și mereu în competiție cu… o alta și mai nouă. Am greșit! Nu e despre bărbați. E despre femei. Ele- față în față cu ele. Ele sunt cele care se fac URÂTE! Care se desconsideră. Care se umilesc comparându-se cu semenele lor. Eventual, mai tinere. Sau mai stridente. Ce suferință să poarte cu ea o femeie așa încât să vrea să nu mai semene cu ea? Ce frustrări, ce neîmpliniri, ce dorințe? Mă sperie povestea pentru că îmi dau seama ce impact are ea asupra tinerelor mimetice. Care cred, evident, că industria botoxului e un „must”! Nici ele nu știu de ce! Și ajung ca la 20 de ani să fie… alte ființe. Susțin cu tărie că școala are un rol fundamental în a explica acestor copii că NIMENI nu se poate juca de-a impresarii cu darurile pe care le-a pus Dumnezeu în fiecare din ei. NIMENI. Nici măcar ei. Sluțirea e iremediabilă! E dureroasă. Și poate schimba fundamental sufletul! Urăte suntem doar dacă vrem să ne considerăm așa! Sau dacă dăm celor de lângă noi putere asupra noastră, lăsându-i să ne conducă viața și să ne abandoneze când nu mai avem nimic de… sluțit.

Mi-am propus într-o zi să nu mai judec. Nu să-mi pierd mintea, ci să nu-mi mai OMOR sufletul cu păreri despre ce fac cei de jur împrejurul meu. Si, mai ales, de ce fac cei din jurul meu ce fac. M-am aruncat în propria-mi promisiune fără să mă uit în oglindă. Căci, dacă m-aș fi uitat, aș fi vazut că, de cànd m-am aflat conșientă pe pământul ăsta, am judecat cum am respirat. Am bârfit, dacă sună mai apropiat de tine. Rar mi s-a întâmplat să spun: ce frumos, ce deșteaptă, ce bine, mai bine decât știu eu să fac. De cele mai multe ori: ce prost, aiurea, minte, n-o duce capul. Sau am arătat o milă care venea, de fapt, dintr-o frică a mea de a judeca mai puțin. O milă perversă. Cum ar fi putut să-mi fie ușor? Stau pe gânduri. De ce ne vine la îndemână să judecăm? De ce nu ne e greu să facem asta??? Căci e greu să analizezi rațiunea pentru care un om face sau spune într-un fel, fie și numai pentru că nu-i cunoști sufletul. Un posibil răspuns ar fi că îmbrăcăm niște haine care nu sunt ale noatre! Pentru a ne acoperi goliciunea. Ne e foame de duhovnici. De îndrumători. Toate sfaturile și pildele pe care nu le-am primit în viață, toate brațele care nu ne-au strâns sau scuturat, toate se transformă într-o foame de a fi noi „duhovnicii” celorlalți. Doar că oamenii fără de duhovnici nu pot fi sfătuitori. Pentru că ei înșiși sunt în suferință. Ei se caută pe ei. Ei rătăcesc. Când ne vine să judecăm să ne rugăm mai degrabă. Să găsim îndrumare pentru neputințele noastre. Să acceptăm să fim scuturați pentru ele. Așa încerc eu să mă vindec de boala asta. O boală foarte grea! Nu?