In fiecare din noi e o inima care bate. De aici incepe o poveste pe care o ducem acolo unde vrem. Dumnezeu asteapta, probabil, la final, sa ne intrebe cum ne-a fost calatoria. Nu ca n-ar cunoaste. E felul Lui de a vedea daca ne-am simtit inima vreodata, pe drumul asta. Ca ea de batut a batut tot timpul. Cu voia Lui!
Sarbatori cu Inima!
O caracatita… comuna, din cele pe care le mancam cand plecam in vacante, semn de rasfat. Ca sa poata supravietui, duce cu ea, de mii de ani, strategii care-l fac sa paleasca de uimire si pe cel mai savant dintre ai nostri. Cand ii e foame, vaneaza, se camufleaza, imitand textura si intreaga paleta de culori ale locului in care se afla. Asteapta cu rabdare. Se inarmeaza. Danseaza precum algele si, intr-o secunda, se face bloc de piatra pe fundul oceanului. Cand ii e foame, mananca. Pana aici, cu mari diferente de inteligenta si evolutie, semanam cu ea.
De la un punct incolo, ne arata obrazul a RUSINE! Documentarul INTELEPCIUNEA CARACATITEI, nominalizat la Oscar, mi-a daruit un cadru de o profunzime rar intalnita. O imagine care ma va urmari multa vreme de aici inainte. Un banc de pesti, din aceia pe care o caracatita ii mananca pentru a trai, intra in jocul unui octopus vesel. Adica o caracatita se joaca inofensiv cu, teoretic, prada sa. Si ei, pestii, in loc sa dispara, intra in dansul asta minunat. Adica, am tradus ca si cineastul caruia caracatita i-a schimbat viziunea despre viata, nu iei daca nu iti trebuie! Nu faci rau daca nu e despre viata si moarte. Mai mult, traiesti in armonie! Cu tot ce te inconjoara! Ce antiteza teribila! Noi spargem norii cu casele noastre opulente, radem padurile ca sa ne extindem proprietatea, umilim oamenii cu puterea nostra. Fara nici o noima… toate. Nici vorba despre bucuria de a trai!
Un octopus cu viata scurta ne bate obrazul! Ne arata aroganta cu care ne fataim prin lume… degeaba. Si, daca ar putea vorbi, ne-ar spune, probabil: de ce naiba va decorati hainele cu „smiley faces” cand mancati din voi si din noi cu… burtile pline!?
Ploua peste florile care fac fata frigului! S-au deschis pentru ca, în natura, toate-s cu rost. Și stau așa, deschise, pana când are sens sa se facă semințe și apoi fructe… și… tot așa. Natura are memoria și exercițiul menirii. La noi, la oameni, singurele repere clare sunt nașterea și moartea. Cu moartea, dacă suntem sinceri, negociem mereu. Probabil și pentru ca NU suntem foarte convinși ca…ne va lua cândva. Cândva, sigur! Între naștere și moarte trăim orice, numai viața noastră nu. Ne trezim bătrâni și resemnați. Ne chemam apropiații, dacă avem tăria de caracter și smerenia necesare unei spovedanii fără șiretlicuri, pentru un „Iartă-ma!”. Soptit. Și gata. Cât despre naștere, ne-o blestemăm adesea, când ne e greu, și ne uitam la ai noștri cu reproșul: ce naiba caut eu pe lumea asta? Așa se face ca suntem navetisti între un blestem și o iertare. Fără pofta de a face bine și de a fi bun, DECI FARA MENIRE, și mereu în cearta cu tinte false, aduse în fata noastră de niște șmecheri, tot navetiști, dar de lux. Și dacă se întâmplă ceva grav unuia dintre noi, în loc sa strângem rândurile și sa tratam social tragedia, ne separam în idei, brusc, și începem răfuiala…între noi. Și „dă-i poporului pâine și circ” devine: „fa-te că-i dai pâine, ca de circ se ocupa el”. Adică ei.
Tragediile din ultimele luni, care n-au de-a face cu Covidul, ne-au arătat CE vrem de la viața asta, IN LIPSA MENIRII. Și vrem spectacol ieftin. Mai cu seama, la căpătâiul mortilor. Cu urlete către cei care cred altfel decât noi și pumni îndreptați spre Dumnezeu. Și ne găsim sens în a transforma problema în persoana, persoana în partid și partidul… în oculta. Și ne vom trezi intr-o alta pandemie. Și noi, tot fără de menire, cu aceleași probleme, poate chiar mai grave. Și tot în cercul fără de ieșire, cred. M-am gândit la începutul acestei crize ca se va prăvăli peste noi, de undeva din univers, o forță care va face praf rutina asta cu iz de revanșa socială Și ca tot RAUL spre BINELE nostru Se vede treaba ca nu! Deocamdată.
Cineva si-a asumat identitatea mea online, pretinzand ca am un cont de instagram.
Eu nu sunt activa pe nicio retea de socializare, iar ig:@dana.chera este un… hot de identitate.
Altfel, daca vreti sa stiti de mine, sunt aici, pe blog. Si, de jumatate de an, la Medika TV. Marti si joi, 19-21.
Pentru ca… pentru mine contati!
Va multumesc pentru clipele in care ati fi putut fi rai dar ati ales sa fiti buni, pentru clipele in care v-a fost frica dar ati ales sa fiti curajosi, pentru cele in care ati fost umiliti dar v-ati indreptat de spate si ati privit cerul, pentru cele in care n-ati fost iubiti si v-ati deschis inima, pentru clipele in care ati ramas singuri si nu ati disperat, pentru cele in care v-a fost frig si ati dat haina de pe voi celui cariua ii era mai frig decat voua. Va multumesc pentru oamenii care ati ramas intr-un an si o lume intoarse pe dos. Si daca voi credeti ca nu ne cunoastem pentru asa o urare: va multumesc pentru ca mi-ati dat voie sa facem cunostinta. Fara de voi, frumosilor de oameni, nu se poate! La multi ani!
AFLAM IMPREUNA CARE ESTE CEA MAI TARE ARMA IN BATALIA CU COVIDUL! NICI NU NE PUTEM IMAGINA!
DR. ADINA ALBERTS, INVINGATOARE IN LUPTA CU VIRUSUL CARE A INGENUNCHIAT LUMEA, FACE DEZVALUIRI LA MEDIKA SPECIAL, MARTI SEARA, DE LA 20!
Va astept, dragii mei!
Bunicul din partea tatălui meu a fost sanitar pe front. Mi-a povestit cum, stând îmbrăcați cu săptămânile în aceleași haine, la cutele uniformei se strangeau păduchii. Cu zecile. „Ne scuturam ca de praf de ei”, îmi zicea senin, cu ochii lui mari, de un albastru șters. „Ți-era scârbă, tataie?”, se strâmba copilul de mine. „Ce-i aia scârbă, tată?!”, răspundea cu zâmbet în colțul gurii lăsate, scurtând timpul și mulțumind pentru viața ce-o trăise. Stropit de sângele camarazilor lui și ud până la piele de lacrimile celor fără de mâini și picioare, departe de casa și de liniște, bunicului meu nu i-a venit lehamitea! N-a avut gând să fugă sau, dacă l-a avut, mie nu mi l-a spus niciodată! Căci fuga din gând nu s-a pupat niciodată cu fuga din fapte! Căci faptele țin oamenii uniți în bucurie sau în suferință.
Aproape 70 la sută dintre românii cu drept de vot n-au mers ieri să voteze. Analiștii mângâie poporul: oamenilor le e lehamite de clasa politică!
Nu înțeleg și nu vreau să par deșteaptă dacă nu îmi iese. E drept că votul nu e obligatoriu, e drept că de viata comunității se ocupă doar cei interesați de comunitate, e drept că politicienii ultimilor 30 de ani au stors țara de resurse si speranță. Dar DEMOCRAȚIA NU E DESPRE POLITICIENI ȘI NICI DESPRE LEHAMITE. E DESPRE NOI ȘI SUFERINȚELE CELOR CARE NU ȘI-AU PERMIS LEHAMITEA!
Oameni buni, tot răul are un rău mai mic. Daca nu poate fi foarte bine, măcar să nu fie foarte rău.
Stând acasă în ziua votului, lăsăm țara asta… pe mâna cui o vrea! Un fel de… să se aleagă praful! Și praful se va alege de ea! La sânul analiștilor care ne mângâie pe cap COMPLICE, o să mai putem sta o vreme. Până ce, bătrâni și săraci, vom întinde mâna după un pahar cu apă. Și, ce să vezi, nu se va găsi nimeni să ne atingă. Și viitorului ii va fi lehamite de noi!
Eu votez!
Tu votezi!
El voteaza!
Ea voteaza!
NOI votam, NOI avem!
Aș vrea să aflati ce intrebari macină sufletele copiilor lăsați de părinți într-un centru de plasament sau găzduiți acolo pentru ca nu au pe nimeni.
Cititi-le!
Răspundeți, dacă puteți , la ele!
Citiți-le copiilor dumneavoastră!
E, dacă vreți, o confruntare cu o realitate de o profunzime aparte. Confruntați-va cu durerea adevarata, ca sa știți sa va evaluați corect propria durere!
Copiii sunt din Centrul de Plasament Valenii de Munte, Prahova.
GABRIELA, 13 ANI:
Cum pot să-l aduc pe tata înapoi?
Ce pot face ca mama sa fie mai fericita?
De ce unii copii rad de cei care au probleme
DANIELA , 15 ANI:
De ce profesorii fac diferențe între copiii instituționalizați și copiii din familii?
MIOARA, 18 ANI:
Cum sa reactionez când văd în jur oameni triști ?
Cine este mai potrivit să-mi dea sfaturi pentru viața viitoare?
De ce unii copii ajung dependenți de atenția celor mari?
Este educația importanta pentru fericire?
GABI, 14 ANI:
Ce pot sa fac ca mama sa ma viziteze mai des?
Cum pot s-o aduc pe bunica înapoi?
RODICA, 17 ANI:
Cum ar trebui sa avem grija de noi in perioadele grele din viata noastră?
Ce fraze ar trebui sa foloseasca un părinte atunci cand un copil greșește?
Cum sa ramai calm si sa nu apelezi la agresivitate de niciun fel în comunicarea cu copilul , de-a lungul timpului si in toate situatiile de tensiune?
Care sunt sfaturile pentru a rămâne mereu pozitivi?
ANA, 14 ANI:
De ce au ales fratii mei sa plece acasă?
De ce nu vine in vizita la mine mama?
DANIELA, 12 ANI:
De ce m-a abandonat mama ?
De ce nu vine in vizita?
Orice comentariu pe care l-as putea face e degeaba!
VA MULTUMESC CA ATI AVUT RABDARE SA LE CITITI! CEVA IMI SPUNE CA INTREBARILE ACESTOR COPII VOR MERGE CU DVS DE AICI INAINTE, FIE CA VRETI SAU NU SA LE UITATI! ASA SIMT….