Dana Chera

Sunt oameni care te îngheață. Nu știu să spun cine ascute lama cuvintelor și a tonului lor, dar iți sângerează abundent sufletul când îi auzi. Și îi auzi fără să-ți propui. Au o calitate : sunt promovați…. pentru savoarea cu care împart de la jigniri până la dejecții. Și, ce să vezi, nu-s politicieni, presupunând că ei ar fi cei mai murdari! Și asta mă intrigă suprem: sunt oameni a căror meserie e despre frumos. Oameni care pun culori una lângă alta, care văd spectaculosul acolo unde mulți dintre noi nu avem ochi. Sunt oameni ai frumosului. Până deschid gura. O secundă mai încolo: bube, mucegaiuri și noroi, vorba lui Arghezi. Este o doamnă foarte fină care comentează cum se îmbracă unii-alții. Fină… pentru că poartă rochițe diafane. Am văzut-o la televizor. Era invitată într-o emisiune cu doi moderatori. Amândoi erau ca niște copii cu capete plecate ca după o notă proastă la caligrafie. Doamna stăpânea platoul. Ea era deșteapta, frumoasa, bine îmbracata, sexoasa, profesoara, șefa, plictisita, deranjata de invitație, mult prea ocupata, vizionata, căutata, geniala. Cacofoniile voite ale doamnei, limbajul de Rahova, vocea de sculată din somn, ochii dați peste cap, atitudinea de divă căreia îi pute tot…. acestea sunt câteva din ingredientele unui personaj, înțeleg, adulat de public. De ce? Cum se poate ca un om considerat intelectual să aibă atitudinea asta? Ce din noi poate să rezoneze cu așa ceva? Cine e publicul acestei doamne, de exemplu? Cine are nevoie de hainele ei, de sfaturile ei, de comentariile ei? Pot să accept ideea de rol. Nici nu contează că e de import! Dar să te lipești de un rol în care să calci în picioare oameni și emoții în numele frumosului… e ridicol. Sunt surprinsă și, probabil, foarte înjurată de cei care au recunoscut personajul și care-i sunt fani. Ca să fiu foarte sinceră, dragii mei, puțin îmi pasă de doamnă. În fond, fiecare trăiește extazul și agonia cum știe mai bine. Mă uit, da, la răutate, șmecherie și cinism. În curând ne vor sufoca. Și mă uit la repere, tot zic asta. Și da, caut să pricep profilul celor care se lasă furați de un mesaj împachetat atât de urât. Mai am de învățat! Mult!

O experiență recentă mi-a strâns  stomacul și mi-a confirmat, din păcate, ce știam: că pe oamenii cu bani și goi pe dinăuntru nu-i pot transforma sau educa etichetele pe care le lipesc de haina scumpă , în dreptul inimii.  Faptul că ei ar fi, de exemplu,  parte dintr-un club de caritate nu schimbă cu nimic imaginea jalnică a unor personaje  care au descoperit compasiunea în revistele glossy și deci…dau lecții de compasiune. Și cum să țină discursuri pompoase dacă nu între două înghițituri de caviar!?  Ar trece omul și peste asta. Dar vede aproape o mână de copii „de-ai casei” ofertați cu niște …cartofi prăjiți sleiți. Copiii cărora nu le dă nimeni vreo importanță peste an sunt chemați la sindrofii de sfârșit de sezon ca să legitimeze că smecherii au grijă de viitorul mișcării umanitare. Munca acestor copii, transpirația lor și timpul pe care-l petrec gandindu-se cum să facă rost de bani pentru sănătatea confraților lor săraci și abandonați prin lume sunt ZERO în ochii bogaților dornici de entertainment. Cum să dai bani pe munca unor copii când pițiponceala e pe bază de lanțuri scumpe?! Cu lanțurile mergi acasă și i le atârni doamnei de gât. Așa da mesaj de …caritate! Ce e mai caritabil decât să te îndopi și să cumperi lux!

De fapt, dragii mei, totul este o spoială uscată pe zidurile murdare ale unei unei societăți care, săraca, vrea să respire aer curat și chiar ar respira dacă unii nu și-ar turna pe ei sticluțele cu parfum de contrabandă! În ochii tuturor, fără decență și, ce e mai trist, sub steagul voluntariatului.

În această țară, o regină, regina Maria, a stat la căpătâiul bolnavilor de holeră și s-a chinuit în tranșee, în bătaia gloanțelor, să ajungă la soldații răniți! Să le panseze rănile! Ca să vadă soldații și să simtă că regina lor e cu ei, nu în puf, la palat.  Că au același steag. Că pot lupta și muri împreună! Dumnezeule mare, unde suntem!

Despre rezultatul alegerilor? Am votat și m-am bucurat că oamenii au ieșit să voteze! Aștept și eu, ca toată lumea, să văd: câștigătorii știu ce le-au pus românii pe umeri?! Răspunderea lor este uriașă. Momentul e, probabil, un t zero. . Altceva mi se pare interesant zilele acestea: schimbarea gărzilor și foamea de putere. Obișnuim, și vă includ în concluzia mea pentru că dacă am fi mult diferiți nu ne-am întâlni pe blogul acesta, să privim show-ul ca și cum e al lor, al politicienilor. Doar al lor si doar despre ei. Îmi permit să fiu nepopulară pentru că mă interesează să construim, nu să dărâmăm. Ce se întâmplă zilele acestea: reproșuri, tabere, bârfe, trădări și schimonoseli de tot felul, toate sunt și despre noi. Eșecul și succesul, fiecare în cămara lui, sunt stimuli care aprind vâlvătaia. Rar am văzut oameni care să știe să așeze liniștea înaintea furiei, după un eșec, și modestia înaintea trufiei, după un succes. Asta ține de educație și inteligența emoțională. Așadar, spectacolul săbiilor ascunse în poșetele politice poate fi un prilej de meditație. La o scară… nemediatiźată, în familii, în școli, în firme private, în instituții ale statului, posibil ca scenele, cu replici cu tot, să fie aceleași. Spălatul rufelor în sufragerie, lupta pentru întâietate, purtată fără principii, datul din coate și ieșitul în față cu orice preț, manipulările , atacurile murdare și șantajul, opulența și stridențele…acestea și altele nu sunt doar cărțile politicienilor. Așa că meditația la care vă invitam mai sus nu ne-ar strica. A, e foarte adevărat. Oamenii ale căror mișcări sunt sub reflector au o răspundere uriașă. Ei sunt cei care consolidează în privitori răul sau binele, după caz. Din păcate, presa flutură modele și, îmi permit să spun, în revoltător de multe cazuri, modelele sunt personaje de-a dreptul dubioase. Insist totuși: ce bine ar fi să schimbăm la noi lucrurile care nu ne plac la alții! În felul ăsta, cine știe, poate că lumea se va întoarce pe față, că-i pe dos! Și cei care se vor așeza în frunte vor fi lideri adevărați, nu boși sau caltaboși.

Întotdeauna am căutat oamenii din oamenii de stat.  Și, ca ziarist, am pus întrebările ghidată de lumina asta. Pentru că nimic nu-i mai de preț decât să fii om. Să ai reacții de om. Să nu-ți camuflezi emoția dacă ea există în tine. Să vibrezi odată cu cei care se uită la tine cu speranță și să înțelegi suspiciunea celor care nu și-ar pune viața în mâinile tale. Adică să-ți recunoști petele și umbrele.  Omul bine construit din omul de stat e garanția răului mai mic dacă nu a binelui total.  Am zis mereu că România are nevoie de un președinte care s-o iubească mai mult decât se iubește pe sine. Adică anii de-i stă la Cotroceni să ponteze pentru țară. Nu pentru el și vanitățile lui. Nu pentru partidul care l-a pus pe steag. Nu pentru bogații care vor să fie și mai bogați și care își desconsideră angajații. Nu pentru Trump. Nu pentru Putin. Nu pentru cărțile de istorie și cronicarii oportuniști. Nu pentru patronii de presă. Nici pentru ziariștii care atacă pentru avantaje. Nici pentru cei libidinoși. Nu de frică. Și, dacă simte că nu poate așa,  să iasă și să spună: nu pot să mi respect principiile, plec! Vreau un președinte care mi  spune adevărul la microfonul Cotrocenilor, nu în memoriile sale bestseller.  Și cum în câteva zile merg să votez, acesta e crezul cu care ștampilez prezidentiabilul.

PS.
Cât despre dezbaterile celor doi candidați. Le-am urmărit ca mai toată lumea. Mi-au dat motive de bucurie și speranță, dar și de rușine și de neîncredere. Nu m-au întors din opțiunea mea! Au cimentat-o!  Am toată admirația pentru ziariștii care-și știu menirea și care nu se gudură ca să fie simpatici fiindcă simt mirosul puterii. Celorlalți le spun că la tv se văd toate!