Minutul de aur

Va multumesc pentru clipele in care ati fi putut fi rai dar ati ales sa fiti buni, pentru clipele in care v-a fost frica dar ati ales sa fiti curajosi, pentru cele in care ati fost umiliti dar v-ati indreptat de spate si ati privit cerul, pentru cele in care n-ati fost iubiti si v-ati deschis inima, pentru clipele in care ati ramas singuri si nu ati disperat, pentru cele in care v-a fost frig si ati dat haina de pe voi celui cariua ii era mai frig decat voua. Va multumesc pentru oamenii care ati ramas intr-un an si o lume intoarse pe dos. Si daca voi credeti ca nu ne cunoastem pentru asa o urare: va multumesc pentru ca mi-ati dat voie sa facem cunostinta. Fara de voi, frumosilor de oameni, nu se poate! La multi ani!

Bunicul din partea tatălui meu a fost sanitar pe front. Mi-a povestit cum, stând îmbrăcați cu săptămânile în aceleași haine, la cutele uniformei se strangeau păduchii. Cu zecile. „Ne scuturam ca de praf de ei”, îmi zicea senin, cu ochii lui mari, de un albastru șters. „Ți-era scârbă, tataie?”, se strâmba copilul de mine. „Ce-i aia scârbă, tată?!”, răspundea cu zâmbet în colțul gurii lăsate, scurtând timpul și mulțumind pentru viața ce-o trăise. Stropit de sângele camarazilor lui și ud până la piele de lacrimile celor fără de mâini și picioare, departe de casa și de liniște, bunicului meu nu i-a venit lehamitea! N-a avut gând să fugă sau, dacă l-a avut, mie nu mi l-a spus niciodată! Căci fuga din gând nu s-a pupat niciodată cu fuga din fapte! Căci faptele țin oamenii uniți în bucurie sau în suferință.

Aproape 70 la sută dintre românii cu drept de vot n-au mers ieri să voteze. Analiștii mângâie poporul: oamenilor le e lehamite de clasa politică!

Nu înțeleg și nu vreau să par deșteaptă dacă nu îmi iese. E drept că votul nu e obligatoriu, e drept că de viata comunității se ocupă doar cei interesați de comunitate, e drept că politicienii ultimilor 30 de ani au stors țara de resurse si speranță. Dar DEMOCRAȚIA NU E DESPRE POLITICIENI ȘI NICI DESPRE LEHAMITE. E DESPRE NOI ȘI SUFERINȚELE CELOR CARE NU ȘI-AU PERMIS LEHAMITEA!

Oameni buni, tot răul are un rău mai mic. Daca nu poate fi foarte bine, măcar să nu fie foarte rău.

Stând acasă în ziua votului, lăsăm țara asta… pe mâna cui o vrea! Un fel de… să se aleagă praful! Și praful se va alege de ea! La sânul analiștilor care ne mângâie pe cap COMPLICE, o să mai putem sta o vreme. Până ce, bătrâni și săraci, vom întinde mâna după un pahar cu apă. Și, ce să vezi, nu se va găsi nimeni să ne atingă. Și viitorului ii va fi lehamite de noi!

Eu votez!
Tu votezi!
El voteaza!
Ea voteaza!
NOI votam, NOI avem!

Gata! Au trecut si alegerile! Vor veni altele sau nu! Vor veni! Noi? Credem ca ne-am imunizat indragostindu-ne de promisiuni si așteptăm, în țara in care nimeni nu vorbește cu nimeni și nimeni nu ascultă pe nimeni, să trecem de pandemie. Dragii mei, atât cât am putut simți din discuțiile cu medicii care ne-au trecut pragul la Medika special, situația este extrem de gravă. Putem să ne hăhăim, să ne costumăm, să ne dezbrăcăm( în curând, doamnele de la tv vor fi goale!)… Putem să contestăm cifre, autorități și politici. Putem să nu credem, ca să ne protejăm. Putem orice. Și… putem muri nebăgati in seamă! De asta a început să-mi fie mie teamă! De situația în care întinzi o mână să ceri ajutor și nimeni nu o prinde! Si, culmea, cu mâinile întinse, ne atingem unii pe alții.