Ministrul Educatiei a asezat timid o piuneza pe scaunul pe care se lafaie arogantii, obisnuiti sa li se ia scamele de pe blugii de firma rupti cu care merg la scoala. A decis ministrul ca media de la care se obtine bursa de merit sa fie 9 50, nu 8, 50, ca pana acum. Si bursele de studiu sa fie intre 7, 50 si 9, 50. Nu intre 7 si 8, 50, cum era. Si vine revolutia! Elevii cer demisii pentru „masacrul” la care asista neputinciosi. Eu cred ca elevii au prea multe drepturi si prea putine responsabilitati. Dar vina pentru strigatele de acum nu e a lor. Dascalii au lasat de multa vreme garda jos, parintilor li s-a permis sa-si arate muschii in cancelarie… iar rezultatul era previzibil.
Pe de-alta parte, nu poti sa faci din scoala un teren de incercare pentru tot felul de idei aberante. Acum dai note mari pe carte putina, maine vrei ca ele, notele, sa nu zgarie catalogul. Acum vrei ca tot copilul sa treaca anul, ca sa nu superi parintii si ca sa nu raportezi esecuri, maine vrei sa tai in carne vie. Sunt de acord cu dl. ministru: sa nu ne furam caciula. Intrebarea mea e: care caciula, ca eu nu o mai vad de ani buni!
Pe scurt: fara fermitate si consecventa din partea dascalilor si a sefilor din Educatie, nimeni, cu mici si impresionante exceptii, nu da doi bani pe scoala! Aici suntem! N-as vrea sa fiu in pielea ministrului Educatiei! E lucru greu sa incerci sa salvezi viitorul din mainile imposturii ca o pandemie. Dar daca tot ai sansa sa poti decide pentru copiii astia debusolati, ce bine ar fi sa o folosesti cu credinta si bun simt! Si chiar sa superi lumea, daca asta e pretul unui invatamant care sa dea tarii asteia oameni care-si cunosc valoarea si pot respecta performanta! Ministrul Educatiei trebuie sa iasa din hora consiliilor de tot felul. Parintii si elevii n-au de ce sa faca reguli in scoala. Regulile trebuie scrise de oamenii care au confirmat in viata lor profesionala, nu pe scara blocului sa in partid. De oameni pe care copiii ii asteapta la ore si pentru ale caror evaluari pun osul la treaba de drag si serios. De oameni care nu dorm noaptea de grija copiilor care nu le inteleg materia. Daca dl. ministru se uita in oglinda si se recunoaste in descrierea de mai sus, sa faca reguli in scoala! Daca nu, sa-i ajute pe cei care n-au miza de a fi populari sa faca ordine in haosul asta! E haos, domnilor, si nu vreau sa ma gandesc unde va duce desconsiderarea scolii in forma continuata.
Am scris acest mesaj acum o luna si jumatate. Am avut inima prea stransa ca sa-l pun pe blog. Omul despre care scriam traia o mare suferinta. Acum regret ca n-am postat mesajul. Regret tare! SIMT, insa, in sufletul meu, ca STIA CAT DE MULT IL PRETUIESC!
MESERIASUL
Sunt cativa oameni a caror prezenta am cautat-o mereu, ca ziarist. Arta lor de a scrie si a rosti m-a facut atenta si dornica sa fiu mai buna. Unii mi-au intins o mana si au fost de fata la incercarile mele intr-ale meseriei. La altii n-a fost sa fie sa ajung. Dintre toti marii carora le-am vanat aprobarea profesionala, unul s-a asezat bland in sufletul meu. Maestrul Lucian Avramescu. M-a invatat, fara sa stie, cum sa pun Da-ul si Nu-ul in metafore. Mi-a aratat din ochi picioarele strambe ale celor pentru care mersul devenise o boala ireversibila. Nu mai stiau de multa vreme ce-i echilibrul. M-a invatat ca daca vreau sa rad de cineva sa incep cu mine. Si sa rad cu pofta! Sa fac lucruri simple. Sa spun ce gandesc si sa nu judec oamenii dupa vietile lor din spatele perdelelor trase! Fara sa stie. Acum, ca stie, as vrea sa-l rog sa ma lase sa-i multumesc public!
Pur si simplu: multumesc, mestre Lucian Avramescu!
PS. O doamna fost ministru spunea la un moment dat despre dl. Avramescu: „Doamne, ce ma mai intepa! Mergeam acasa si ai mei erau revoltati: nu mai citi, draga, ca e clar ca are ceva cu tine! …Nimeni nu intelegea de ce nu-l injur! N-aveam cum! Eu stiam ca Avramescu avea dreptate! ”
Despre asta este meseria de jurnalist, din pacate, pe cale de disparitie!
CALATORIE LINA PE POTECILE NEASFALTATE ALE CAII LACTEE… SI DINCOLO DE ELE, CATRE DUMNEZEU, MAESTRE LUCIAN AVRAMESCU!
La trecerea de pietoni, intr-o intersectie aglomerata, pe o ploaie rece si grea, un domn venerabil incerca sa-si deschida umbrela. Era verde pentru pietoni. Avea in sacose, dupa forma, paine. Mergea, probabil, acasa, la nevasta lui sau la nepoti. Sau poate ramasese singur… cine stie?! Mainile ii tremurau a boala sau frig, Dumnezeu are raspuns! M-am uitat din masina la om. Trecea timpul…60…55 de secunde. Umbrela parea blocata. 25…La radio stirile vorbeau despre un plagiat. Un ministru injura ca un birjar ghilimele, pagini intregi, intr-o lucrare de masterat. 15 secunde. Domnul de la trecerea de pietoni scutura umbrela amarat…Un tanar sari din prima masina de la semafor lasandu-si portiera deschisa. N-avea mai mult de 20 de ani. In doi pasi mari era langa barbat. I-a dat o umbrela. Umbrela lui! 5 secunde…Barbatul l -a prins de mana sa-i multumeasca. Si-l tinea strans! Au inceput claxoanele! Prima masina nu demarase la verde! Ce nenorocire!!! Si claxonau soferii! Si geamurile ude se deschideau pe rand pentru ocara. Tanarul s-a desprins jenat de domnul cu umbrela si a intrat in masina. Se facu verde pentru pietoni. Si omul tremurand, adus de spate, acum la adapostul umbrelei, statea nemiscat pe trotuar sa lase masinile sa treaca. Pentru ca …asteptasera dupa el! Intelegeti? Lumea mea s-a oprit pentru cateva secunde! Cu coada ochiului vedeam, in stanga, cum niste maini loveau nervoase volanul. Ce soarta o avea copilul asta care a sarit cu umbrela? Cati o sa-i calce pe cap bunatatea? Si de la cine sa invatam noi recunostinta? Generatia bunului simt dispare abrupt. Nu stiu cum s-a facut din nou verde pentru masini. L-am lasat pe domnul venerabil langa semafor. Astepta. La radio era tot despre un plagiat. Altfel, vin Sarbatorile! Mai trece un an peste noi. Cati ne-or mai astepta?
Orasul meu. Acum 20 de ani, alergam pe strazile din Pitesti cu talentatul om de imagine Epaminondas Temistocle. Vanam, cu microfonul in mana, semnificatia unor stalpi de piatra cu o forma ciudata. Primarul, spuneau surse, era topit dupa flori. Oamenii intrebati de noi pe strada : „ce vrea sa reprezinte „monumentul ?” nu ne-au raspuns la fel. Ok, ne-am zis! Pana la urma, asta e ideea: fiecare sa vada ce vrea, artistic vorbind! Ironia sortii batea totusi dorinta edililor: lalelele de piatra erau facute SPECIAL ca sa vada lumea brandul orasului :Simfonia cu nume de floare.Simfonia lalelelor. Cum sa nu-ti dai seama ca-s lalele?!
Douazeci de ani mai tarziu, in orasul meu, un tanar sculptor munceste 5 ani la opera sa si o dezveleste in fata cladirii Centrului de afaceri. 5 ani a modelat in bronz. Impecabil si indraznet. Structura complexa striga sa te opresti. Sa auzi ce-ti spune. ” Imaculata conceptiune” . N-are timp de mistouri. E facuta de dl. Adrian Ilfoveanu. Un artist intr-o familie de artisti. Cu istorie si prestigiu. Nu-s critic de arta. Simt insa focul din palmele oamenilor care vor sa lase ceva dupa ei. Si-l respect. Asa cum respect investitia in cultura. Ea pune standarde viitorului. Si, daca investitorii sunt de calitate,standardul devine tinta pentru cei care vin din urma. Si crestem sufleteste. Toti. Asadar: Adrian Ilfoveanu lasa orasului opera sa pentru ca familia Badea, reper in zona de business, face propaganda Culturii. Da, aceea cu C mare. E rar in tara mea si de asta e important!
DUPA PANDEMIE VA VENI RENASTEREA
Adrian Ilfoveanu, sculptor:
DANA CHERA: Suntem in lumea lui ” repede”. Operele dvs cer timp si transpiratie. Ce tip de dorinta poate sa munceasca asa pentru realizarea unui gand?
ADRIAN ILFOVEANU: Daca ar fi sa vorbesc despre dorinte si ganduri, cu siguranta mi-ar fi mult mai usor sa le daltuiesc in piatra pentru ca, stiti, …. prefer sa las lucrarile mele sa vorbeasca in locul meu. D-na Chera, in realitate cea mai frumoasa voce este aceea a ciocanului care loveste dalta. Si cea mai frumoasa dorinta o are materialul de la artist. Cat despre timp, as spune ca nu are moarte. Cel putin pentru mine care sunt pus sa trec prin metaforele unor cazne. De la idee la concept este o cale lunga, un prolog din care cu greu te mai extragi din solfegiul loviturilor care izbesc dalta, facand din cioburi pretexte pentru ochii oamenilor iubitori de frumos. In realitate, forma si nu surplusul conteaza. Vorba lui Michelangelo: Frumusetea este eliminarea surplusului….
D.C.: Se spune ca artistii au nevoie de noroc pentru ca munca lor sa fie apreciata la adevarata valoare. Sunteti un norocos?
A.I.: Sunt un norocos atat timp cat nu am facut din Arta mea o loterie. Nu sunt un artist jucator si nici nu as paria vreodata pe ceva ce nu-mi mai apartine odata ce a parasit incinta atelierului. DAR! sunt un privilegiat al sortii care m-a lasat sa exist. In fond, mi-am asigurat nemurirea intr-un colt de gradina, intr-un spatiu public sau privat sau intr-o intamplare a ochilor care ascund uimirea. Este fascinant sa experimentezi umilirea timpului prin propriile creatii indiferent ce si cat se va vorbi despre ele. Insa cu siguranta intr-un fel sau altul vor fi voci care sa invoce urechi. De fapt inca nu am sentimentul recunoasterii arbitrare…sper sa nu-l experimentez.
D.C.: Nasterea sau moartea , ce va intriga mai mult?
A.I.: Nici moartea si nici viata nu ma intriga mai mult decat materia vie care ramane dupa ce voi trece Styxul. In esenta nimic nu este mai periculos pentru hommo sapiens decat inmormantarea spiritului intr-un ritual in care normalitatea intelectuala este inlocuita de o viata viscerala. Acolo cred ca se afla pacatul originar….Insa ma mai intriga ceva: ignoranta omului modern si un paradox pe care incep sa mi-l explic. Pe masura ce oamenii citesc mai putin incearca sa se exprime in emoticoane. Culmea este ca arta vizuala nu prea le mai trezeste pofta unei Renasteri…
D.C.: Ce striga artistul Adrian Ilfoveanu lumii acestor vremuri?
A.I.: Sunt un personaj atat de tacut incat abia daca vocea mea mai palpaie intre corul lucrarilor pe care le realizez dar as spune lumii pe un glas soptit ca locul unde se afla ea acum duce la tacere definitiva. Nu-mi place sa cred ca ecourile unei civilizatii stravechi sunt contorsionate de masti sub care mestecam cu nesat pumnul pe care ni-l baga in gura.
D.C.: Am trait un paradox: statuie dezvelita in fata unor oameni cu masti! Ce nume ati pune acestui tablou?
A.I.: Nu poti pune unui tablou numele unui passepartout pentru ca asta este de fapt experienta trunchiata a unui exemplu de arta. Si cred ca, de vreo doi ani, povestea asta a manifestarii artei cu masca nu imi mai pare un paradox. Este o stare de normalitate a anormalitatii…M-am multumit cu faptul ca ochii vorbesc mai mult decat buzele inclestate in rictusul unui rigor mortis al societatii actuale, intepenit in spatele unor masti. Cei care m-au onorat cu prezenta erau vii si, mai mult decat atat, au vrut sa observe, sa critice sau sa se bucure de frumosul in care eu am crezut si am muncit vreme de aproape cinci ani. „Imaculata Conceptiune” era rece, insa, in mintea mea, privirile lor au topit-o de admiratie, indiferent de ce au crezut sau au spus in spatele acelor botnite. Lucrarea mea va astepta cuminte ziua in care va infrunta zambete, surprindere, stupoare sau critica. Totusi sper din tot sufletul ca oamenii sa inteleaga ca masca este primul articol inaintea ochelarilor de cal. De aceea am daruit pitestenilor un simbol al Genezei fara de Pacat. Sa-si aduca aminte ,peste ani , ca mastile acelea ii faceau mai reci decat bronzul lucrarii mele. Si nu din vina lor….
D.C.: Eu am crescut in Pitesti printre lalele de piatra si ma izbeste mereu cladirea nou construita si cumplit de rece a Bibliotecii judetene. Ce ati schimba la fata orasului?
A.I.: Orasul are nevoie de arta! Eu as aduce arta in mijlicul oamenilor, aproape de ei. Orice tip de arta: concerte, sculptura, pictura, teatru… Avem spatii generoase care parca asta asteapta! Se va schimba, cu singuranta, aerul static pe care-l simtim cu totii greu! Vom reveni la viata, o sa vedeti! Cred ca dupa aceasta pandemie vine Renasterea!
ARTA ADEVARATA NU E DESPRE BANI
Silviu Badea, om de afaceri:
Dana Chera: Ce impact credeti ca are o opera de arta asupra unei minti pragmatice?
Silviu Badea: Cred ca daca respectivul act de cultura e reusit, de calitate, face mintea pragmatica sa se opreasca o clipa. O face sa iasa de pe sina pragmatismului cotidian, sa contemple si sa se relaxeze profitand de un fel de pace in acea clipa.
D.C.: Ce mesaj vreti sa transmiteti comunitatii prin acest imbold dat culturii?
S.B.: Nu este chiar un mesaj structurat, ostentativ, ce s-ar avea in vedere. Samburele a pornit de la faptul ca Argesul a dat si da lumii artisti minunati. Cu unii, absolut deosebiti, suntem onorati sa fim contemporani . Familia llfoveanu. Era pacat ca operele ei sa nu fie puse in valoare aici, acasa, in Pitesti. Am construit impreuna Fundatia Ilfoveanu, iar mai departe ideile au inceput sa prinda contur si curaj. Mesajul implicit, dar nepregatit in prealabil, este ca se poate ceva fain si bun pentru comunitate cu fonduri private, cu ceva initiativa si fara mercantilism. Imediat ce am dezvelit statuia talentatului Adrian Ilfoveanu, a aparut in presa sintagma ” sumele investite”. Evident, sumele vehiculate in piata de ziare sunt irelevante. Chiar nu-si au rostul in cadrul a ceea ce am vrut noi sa facem. Arta adevarata nu e despre bani. Ea are treaba cu sufletul si mintea oamenilor. Cu dorinta lor, a noastra a tuturor, de a fi inconjurati de frumos.
Toata aglomeratia de imparteli din aceste zile crunte se face sub masca „jocului politic, indispensabil democratiei”. Analistii, mai toti, joaca un dans perfid pe muzica preferata a politicienilor.
Practic, jocul politic are noima daca tara unde se desfasoara nu crapa! Daca tara crapa, miuta se opreste. Caci nu e timp de pierdut. Cum ar fi, m-am gandit, ca atunci cand un bloc ia foc, barbatii din cladire sa se certe care e mai bun sa sune la 112? Adica in loc sa salveze copiii si nevestele din flacari ajutandu-se unii pe altii, ei sa isi umfle muschii unul la altul si toti in fata ferestrei. Ce vecini nebuni ar mai sari cu paturi si apa daca masculii din bloc s-ar cearta de-a influenta!?
Ce se intampla acum in Romania e inconstienta crasa, nu joc democratic. Romanul vede ca liderii lui se invita, in mijlocul dezastrului, la masa cu covrigeii negocierii. Si mai aude ca stau sa se gandeasca daca sa se sune sau. Ca-si calculeaza plictisiti de importanta numarul de protofolii. Ce sa creada omul de rand? El isi spune ca, de fapt, criza nu e asa de criza, cum striga disperati medicii care numara putinele vietile salvate, ca mortii sunt fara numar. Ca, daca ar fi criza, oare nu liderii s-ar purta primii cu responsabilitate?
Deci, dragii mei, cine se intreaba de ce campania de vaccinare merge prost poate sa gaseasca un raspuns simplu, in prime time, la stiri: nici in seara aceasta partidele n-au ajuns la o intelegere! Mesajele subliminale transmise oamenilor de coafatii si vopsitii care conduc tara ne prapadesc. La propriu. Si la figurat. Efectele lor se vad deja si se vor vedea cale de multe generatii.
Ascultam oameni. La radio. La TV. Pe strada. Oriunde. Ce spun… pare simplu. Ce explica… pare logic. Si usor de infaptuit. M-am intrebat zilele acestea de ce e atat de mare haul intre vorbe si fapte. Intre logica si fapte. De ce e atat de greu de facut ce gandim si ce spunem. Si multa lume, probabil, ca mine, are aceeasi frustrare. Ce-i atat de greu sa faca statul ce-i normal sa faca in vreme de criza sanitara devastatoare? Adica sa functioneze cu fermitate si respect fata de oameni si vietile lor? Din pacate, „Statul” nu inseamna niste oameni cu putere la o masa. Statul, la noi, e fiecare om de la masa aceea. Fiecare, cu interesele lui. Fiecare, cu putregaiul pe care vrea sa-l acopere. Fiecare, cu orgoliul sau. Un singur „ce” ii tine impreuna. Dorinta de a se impauna daca iese bine si de a da vina pe celalalt daca iese rau. Viata noastra e in mainile unor oameni cu putere, care nu sunt impreuna. Care nu se respecta. Care nu se cunosc. Care pandesc greseala celui de langa ei. Care, in cele din urma, isi fac selfie-uri PE MORMANUL DE MORTI. Pentru care ziua lor de maine e mai importanta decat ziua noastra de azi. Asa stand lucrurile, sa ne agatam de ce putem, dragii mei. Supravietuirea noastra, ca individualitati, a noastra, ca popor, tine de fiecare dintre noi. Si de cat de repede il ridicam de jos pe cel pe care nu-l cunoastem si care nu mai are putere sa strige dupa ajutor. De fapt, de casa pe care ne-o construim singuri dar impreuna, fara sa ne dam seama, in aceste zile planse si grele!
De 30 de ani, ocultii stau, cateva luni pe an, intr-un bloc fandosit, pe cheiul Dambovitei. Vin la ei, in fiecare dimineata, soferii. Pe rand. Sa-i duca la… putere. Miroase in fata blocului a chifle calde frantuzesti. Niciodata n -am stiut ce cara soferii in gentile de pilele vintage. Invidia mea imi spune ca, sigur- sigur, acolo sunt icre negre si unt fin. Oculta…n o mai recunosti. Are niste buze! Si niste solduri! Acum 30 de ani, se fataia cu geanta de tinut pe brat si pantofi de crocodil. Acum, umbla in trening si papuci cu funda groasa. Ocultul s-a ingrasat. Dar tine la haine si la accesorii. Are multe ceasuri scumpe, pe care nu i le-a dosit modestia. Dimpotriva, le afiseaza cu mandrie, ridicandu-si manseta mereu prea lunga a camasilor. Ocultul si oculta au prieteni peste tot. Au rude peste tot. Au case peste tot. Au conturi peste tot. Dar, peste toate, au tara la degetul mic. Au dat resursele. Pe toate. Si -au dat increderea oamenilor in stat. Nu stiu cui mama lor au dat-o! Cand ii intrebi lucruri serioase, ridica ochii la cer. Acolo, se presupune, sunt „serviciile” si „bogatii lumii”. „Altii au vrut sa fim saraci, altii dau comenzi, altii ne-au furat, nu ne-au lasat, ca noi am vrut!”. Nu va suna cunoscut?
Insist: cum de ei, ocultii de Dambovita, sunt bogati intr-o tara pradata? E, lasa asa!?
Acum, de cand cu Covidul, ocultii strecoara in sanul natiei cu plamanii storsi sarpele ocultei mondiale. Un fel de ruda a lor de la oras. Sa aiba creierul romanului ce toca si sa se mai uite lumea si peste gard. Ca doar nu s-o uita atenta la spitale si arsii de la ATI. Nu stiu cum se face, dar tehnica functioneaza. Si, in loc sa-l iei pe ocult de gat si pe oculta de ciuf, ca-i vezi cum iti rad in nas, si sa-i intrebi: ce facurati, ba, cu vietile noastre???… te certi cu oculta mondiala, cu Gates, cu Merkel, cu Soros si cu tot neamul lor.
Si iti aduci aminte, uite-asa!, de lupta pentru libertate. Aia pentru care l-ai desconsiderat pe Coposu si i-ai votat pe tortionarii sai.
Si in vreme ce noi ne injuram unii pe altii, semn ca ne pasa de principii, tara, sanatate, copii, ocultul si oculta si-au mai tras un doctorat in CV. Sa nu- i prinda noua ordine mondiala nepregatiti. Adica sa ramana la putere! Cum cu ce voturi? Cu voturile noastre!
Exercitiul de a-mi da peste degete cand imi vine sa scriu despre oamenii care gandesc pe dos de cum gandesc eu e constant. E greu, dar e lupta mea! Incerc, si asta fac si acum, sa inteleg resorturile din spatele actiunilor, vorbelor, ideilor.
Si intreb: ce-l mana pe un om sa se vaccineze, daca el crede cu toata fiinta lui ca serul anti Covid aduce prapadul. Ce-l poate face pe un om care-i injura pe cei care „merg ca oile spre moartea iscata de conspiratii” sa fie el insusi, la un moment dat, parte din gloata? Ce argument de pe lumea asta te poate razgandi? Cine sa aiba atata forta sa-ti schimbe fundamental conceptiile vechi, iata, de un an si mai bine?
Ma uit la guvern cum isi da cu stangul in dreptul sa comunice clar chestiuni care sunt greu de digerat pana si de oamenii care au studiat medicina. Cauta mereu comunicatori, strategii, idei de clipuri. Vad cum avalansa lui NU VREAU! matura firimitura de buna intentie a statului.
Si aflu ca oameni care radeau de mine ca m-am insirat la coada vaccinarii… s-au vaccinat. Brusc!
Nu cred ca discursul medicului din Las Fierbinti, una dintre cele mai bune productii de televiziune din cate a vazut micul ecarn in Romania, i-a motivat. Nu cred. Dar ce, dragii mei? Ce sa-ti distruga frica de a nu mai putea face copii, de a fi cipat, de a muri tulbure la cap? Ce sa-ti spulbere neincrederea aproape obsesiva?
Si m-am tot uitat in stanga si-n dreapta. Si am ascultat. Si mi-am citit mesajele de la protestatarii anti vaccin. Si am vazut ca, dorind sa mananc o prajitura in cofetarie, vanzatoarea mi-a cerut certificatul de vaccinare. Aha! Deci daca nu-l aveam, puteam cumpara prajituri, dar nu puteam manca in cofetarie!
Asta sa fie?! Merg mai departe si, desigur, exagerez: adica frica de cipare, de moarte, de conspiratii s-a intins umila, zambind fortat, la picioarele spritului! Din pacate!
Cand o sa avem puterea de a confrunta nenorocitul asta de adevar in fata, viata noastra n-o sa mai aiba nevoie de ambalaje atat de colorate. Vorba: „ne iese si noua ceva?“ o sa darame intr-o zi, aproape, tot ce au sangerat sa ridice ai nostri din morminte.
Ca „brusc” m-am gandit: ce naiba facem daca vine un razboi?
Pe care dintre noi il vindem primul?
Nu va suparati ca va spun asta! Am telefonul dvs. de la o amica.
Asa se auzea din telefonul vanzatoarei, pe speaker, in magazinul cu parfumuri.
Si vocea continua:
– Sa stiti ca sunt om serios. Sunt pensionara acum, dar am fost profesoara. Nu pot, daca nu urmaresc reducerile, sa-mi mai permit putinele bucurii de dinainte, cand lucram. Pensia mea e mica si sunt atatea de platit. Dvs sunteti tanara….
Vanzatoarea statea lipita de un raft, nemiscata si cu ochii la umbrele care fluturau graba prin fata magazinului.
Si vocea continua:
– Am auzit ca aveti promotii. Adica refuceti cu 25, chiar 50% E ceva…pentru mine conteaza! Sa nu va suparati. Asta e telefonul meu! Va rog, dati-mi un semn. Vin sa-mi iau parfumul cand aveti reduceri. Nu stiu cum sa aflu altfel…Sunt om serios si va rog sa ma iertati daca par asa insistenta! Ma sunati?
– Dna profesoara, nu va faceti griji! Gasim noi o solutie! Nu mai pot sta cu dvs. Am clienti…sa aveti o zi frumoasa!
– Dvs sa aveti toate zilele frumoase! Ce sa facem?! Asta e viata! …
Eram singurul client din magazin. Stiam ce vreau sa cumpar dar am avut nevoie sa stau cateva clipe in tacere. Vanzatoarea, o domnisoara tanara si frumoasa, incerca din rasputeri sa-si ia mina de negustor amabil. Era trista. Eram trista. Ne-am uitat una la alta si ne-am spus, fara cuvinte, atatea…
Cateva ore mai tarziu, niste domni in costume vorbeau la tv despre caderea guvernului. Muscau din cuvinte cu foame si subanteles. Texte repetate in fata oglinzii, previzibile si seci. In fapt, fiecare vorbea pentru el, rudele lui si partid. Un dialog al surzilor despre numere, voturi, aliante. Despre premier si suparari. Despre aroganta si minciuni.
Niciunul n-a vorbit ieri despre doamna profesoara. Niciunul n- a vorbit cu ea.
In fond, ca sa vorbesti despre oameni trebuie sa-i vezi. Sa le asculti necazurile. Deci sa-i iubesti sincer.