Minutul de aur

Moartea. Am crezut o vreme ca moartea ne unește. Că atunci când mergem către groapă, atunci măcar,  cine nu ne-a înțeles…nu ne mai caută de greșeli. Se oprește. Dintr-un soi de conștientizare a morții sale, gândeam.  Adică se vede câteva clipe în locul nostru și parcă jinduiește după propria liniște. Am crezut prost! Lumea stă cu bolovanii lângă sicriu. Iî ascunde în gențile scumpe sau ieftine. Gata să îi scoată și să spargă cu ei fața mortului într-un ultim gest pământean. Când? Când ai lui îl jelesc aplecați de suferință. Dincolo, o să-i repare Dumnezeu figura. Dacă merită. Aici, LUMEA ȘTIE MAI BINE CE TREBUIE FĂCUT.

Am urmărit, ca tot omul, scandalul vedetelor acuzate că și-au luat bani să declare virusarea. N-am auzit o aberație mai mare! Așa, și?! Nu mă mai spăl pe mâini? Nu mă mai gândesc la ai mei? Arunc măștile? Fac revoluție în fața clubului să se  deschidă? Mă îngrămădesc? Mă fâțâi în vacanțe de criză? Eu nu pot pricepe de ce oamenii consumă energie pentru a desluși ceva împosibil de clarificat și nu dau doi bani pe viața lor și a celorlalți. Negarea unei situații care a blocat lumea, imposibil de gândit măcar acum jumătate de an,  lezează inteligența si buna creștere, în cele din urmă. Bucăți de adevăruri si minciuni grosolane, amestecate într-un bol al manipulării. Asta  mâncăm de când ne știm ca oameni. Și continuăm să înfulecăm și când riscul de a muri din cauza asta e uriaș. Nu pot rezona cu ideea de vedetă bolnavă. Nu pot! Pentru mine contează OMUL! UN OM SUFERĂ! LA ASTA VIBREZ! Mi-e milă! Compasiunea nu are grad de comparație! E sau nu e! Așa că fustele puse în cap când omul SUFERĂ  arată nivelul de educație și foamea de bani!

Știti, dragii mei, din păcate, vedem urâțenia oamenilor prost crescuți doar atunci când ne e greu. Devine împovărătoare! Dar am tolerat-o când ne era bine! Și ea e acum vecina noastră cu toate drepturile din lume! Fosa ei pute?! Asta e!

Jandarmi care trag de un tânăr rebel, cu masca sub nas. Ziariști care văd că și masca unuia dintre jandarmii implicați în altercație… e… sub nas. Vai, vai, ce autorități impertinente! Ce oameni fără scrupule! Ce de violență! Vai, vai!

Niciodată tabloul nu e complet! Niciodată! Mereu lipsește INFORMAȚIA CHEIE! CINE? CE? UNDE? CÂND? CUM? La astea suntem specialiști. DE CE- ul… lipsește. Mereu! E ca și cum un doctor tratează simptomele, dar refuză în draci să ajungă la cauză! Cauza, dragii mei, este CHEIA. Că și eu, cu masca sub nas și ridicată de băieți, aș întreba: bă, dar pe ăia nu-i văzurăți???? Îi dau oamenii ăștia la știri! Pe ei nu-i săltați politicos să-i trimiteți să schimbe scutece la terapie intensivă intubaților???? Acum ceva vreme îmi permiteam să atrag atenția că parlamentarii care nu poartă măști sunt cel mai bun exemplu pentru românii care nu dau doi bani pe pandemia asta. Și, iată, că doar n-am descoperit apa caldă, așa e.

Întrebarea mea e: de ce unii sunt mai presus de lege și în pandemie? De ce oamenii legii nu sunt întrebați, fără să fie luați peste picior, cum naiba de sar 10 pe un inconștient, dar nu se duc să-i ridice de mânuțe pe cei care ne râd în nas, fără măști, în parlament, filmați? De ce? Aici, domnilor, se rupe vraja! Că nu mai pricepe nimeni nimic! Aici este prăpastia dintre noi și ei! Dintre cei care facem eforturi să respectăm legea, de cele mai multe ori aiuritoare, și cei care nu dau doi bani pe ea, bună de ar fi!

Puterea imaginii este uluitoare. Puține sunt cele care pot zdruncina conștiințele așa de puternic. Atât de simplu, direct, clar. Ieri așteptam la semafor un verde care se lăsa greu. Ce bine! În stânga mea, o familie cu 2 copii. Toți erau în mașină și… purtau măști. Se vedea că le era greu. Copiii chiar se scărpinau iritați. Cred că elasticul le înroșise urechile. În fața mea, pe trecerea de pietoni, un cuplu. O doamnă și un domn, pe la 70 de ani. Ea trăgea de mâna lui să se grăbească, el trăgea de un cărucior din care ieșeau câteva fire de ceapă verde. Amândoi, adusi de spate, transpirati, purtau măști. Unele largi și ponosite.Dar purtau măști. Mi-am zis: uite, oamenii! Fiecare încearcă, așa cum poate,să repecte legea. Să se protejeze. Să protejeze! Seara, la știri, imagini din parlamentul României. Spațiu închis. Niște bărbați, nas în nas, râdeau. Se atingeau complice și… făceau, importanți, legi pentru noi. Adică se bucurau că au modificat o lege pe care tot ei o dăduseră. Acum, așa se potrivește. Să fie modificată. Unii cu măști, cei mai mulți… fără. Mi-au venit în minte imaginile de la prânz. Și mi s-a făcut frică și revoltă. Și lehamite. Cum vor rămâne acești domni parlamentari, care se cred stăpânii lumii, în cărțile de istorie!? Cum să fie respectați pentru ceea ce sunt?! Declarațiile politice nu se fac așa! Pentru așa ceva nu există imunitate! Pentru sfidarea legii există pedepse! Concrete! Fix în legile pe care ei le dau și pe care le flutură când le vin bine la calcule!

Aici și acum nu mai e despre partide, despre baroni, despre corupti, despre privatizări. E despre niste principii de viață, puține, pe care le ai sau nu le ai. Intotdeauna am pledat pentru importanța Parlamentului, ca for legislativ! Am strâns din dinți și am acceptat, în numele democrației, că niște personaje puțin spus dubioase au în pix legile după care mă ghidez. E o limită în toate. Sfidarea legilor în casa în care se fac legile este extrem de periculoasă. Puterea exemplului rău se împrăștie în societate cu viteza unui virus pandemic. Eu întreb: de la cine vor domnii ăștia voturi? Care le e publicul țintă pe care încercă nonșalant, ca niște băieți de cartier, să-l cucerească? Ce profil are?! Eu nu mă regăsesc! Eu n-o să-i votez niciodată!

Cred că în viața asta îl atingem prea rar pe Dumnezeu fără să-i cerem ceva. Dar atunci când Îl atingem fără să cerem suntem parte din miracole. Adevărata revelație a acestui fapt o avem cred doar atunci când murim. Probabil, aproape de moment, ne dorim să nu-i fi cerut niciodată nimic. Dintr-o omenească dorință de a afla CUM AR FI FOST VIATA NOASTRĂ fără să tot vrem de la ea! Viața noastră miraculoasă!

Încep cu NU. NU mi-am strâns părinții în brațe de o lună. NU am mers la biserică și nici la cimitir, la ai noștri. NU am iesit din casă decât pentru ce avem voie să ieșim. Copiii ne stau acasă. NU am golit rafturile magazinelor. NU am iesit la poartă fără mască si mănuși când au venit curierii. Plățile toate le-am făcut on line. NU am mers la spital din cauză de viroză. Am sunat medicul de familie. Starea de urgență cere sacrificii. Cere ascultare. Cere foarte mult respect. De ambele părți. Dar fix de ambele părți. Eu nu vreau ca oamenii care mă ghidează în perioada asta dramatică să fie simpatici. Pentru clovni, găsesc soluții pe youtube. Vreau lideri care au două vorbe la un loc! Dacă prim ministrul vrea să primim păștițe, eu îi spun că, în pușcăriile comuniste, credința era de netăgăduit! Și nu veneau gardienii cu prescură la ușa deținuților.  Dacă Patriarhul își dorește să ne binecuvânteze de Paște, să iasă din casa lui și să țină slujbă la Catedrală,  cu lăcașul de cult plin, ca la inaugurare. Așa ar fi cazul, nu? Altfel, cu umilință spun, ne batem joc de sacrificiul tuturor celor care chiar au avut de pierdut în perioada asta, de când cu starea de urgență. Sunt revoltată pe toți cei care dau și dau grotesc în guvern, simțind că pandemia le crește procentele. Dar nu pot admite ca guvernul să se gândească la popularitate când noi ne îngropăm morții  în pijama. Ori e stare de urgență, ori ne facem că e. Ori sunt oprite zborurile, ori nu sunt. Ori ai voie să umbli langa pe străzi, ori n-ai voie. Da, situația e mai mult decât delicată și e cumplit să lipsești de Lumina Învierii milioane de suflete. Dar nici nu poți să faci balet cu viața unor oameni pe care îi arunci în fața morții. Teoretic, în numele Celui de Sus. PRACTIC, în numele dorinței de a fi drăguț în fața votantului creștin ortodox. Englezii trimiteau oamenii să lucreze de acasă, dar țineau școlile deschise. S-au culcat cu pandemia relaxați și democrați și… s-au trezit cu frisoane, la propriu. Când și-au dat seama de prostie… îl păzeau deja pe Boris Johnson al lor , la terapie intensivă. Gafele și bâlbâielile costă vieți în crize ca asta. Asadar, măsurați-vă deciziile de un milion de ori înainte să apăsați pe butoane! Românii au nevoie de încredere în cei care conduc. Ea, încrederea, se câștigă greu și se pierde foarte ușor.

Nu există om zdravăn la cap pe care criza asta mondială să nu-l fi zdruncinat cumva. Până și adepții teoriilor conspirației se spală mai des pe mâini și nu se mai pupă cu oricine, cum le vine. Ce mă intrigă, însă, e avalanșa de glume care încearcă să înțepe balonul conjugal universal. Băieți și fete, toți cu gura până la urechi, vând poante și filmulețe din care pricepi că virusul i-a paralizat lângă jumătatea lor în cea mai cumplită vacanță: acasă, împreună. Și râd, evident. Un fel de râs de necaz. La rându-le, psihologi televizați acreditează ideea că, da, e dificil să stai cu al tău, a ta. Că, deodată, după ce au absentat unul din viața altuia, amorezii/soții/ iubiții s-au trezit că…încep să se cunoască: nemachiați, plictisiți, prea grași sau prea slabi, indolenți, fără preocupări comune, fără drag unul de altul. Buuun! Fără drag unul de altul. Eu zic: Doamne ajută! Pandemia ne pune acolo unde suntem din toate punctele de vedere. Deci… și din punct de vedere conjugal. Ce vreau să se înțeleagă e că butaforia… nu ajută niciunde. Timpul mort în care oamenii n-au ce-și spune este mai mult decât un reper. El vorbește stâlcit acolo unde oamenii mor de indiferență. Și, sincer, nu prea e de glumă! Teoretic, acest T zero ar trebui să restarteze relațiile. Să le așeze în matca sincerității. Cine știe ce pandemii mai vin și câte zile ne vor ține forțat în vacanța sinistră a neiubirii. Curaj, dragilor! Decât așa, falși cu noi, mai bine nu!