Minutul de aur

Stiti cat de mult pretuiesc relatia noastra! Tocmai de aceea am curaj sa va destainui din bucuriile si fricile mele. Vi le spun pe blog gandindu-ma ca, daca vreodata simtiti la fel, sa aveti certitudinea ca nu sunteti singuri. Si, evident, caut sa-mi confirm si mie ca n-am idei rupte de realitate si ratiune.

Un doctor care avea menirea de a repara oasele si muschii unor copii intrati de mici in teribila batalie a performantei in sport isi abuza pacientii in fel si chip.Totul, in acordurile imnului national al SUA. Adica fix in vestiarele echipei nationale de gimnastica, pentru locurile careia lupta cu sange copiii fara copilarie. Zeci de plangeri, anonime ani buni, au umplut sertarele oficialilor federatiei. Care… oficiali au tacut pana ce au zis ca.. nu pot solutiona plangeri anonime intanand imaginea marketizata la greu a institutiei. Bun! Apar: o voce, un chip, un nume, o investigatie de presa. Si voci multe, si chipuri… Si bububuie America! Si, dupa ea, lumea! Lumea a prins curaj sa caute psihopatii cu ecuson, care asculta imnul cu mana pe inima si care nenorocesc suflete de copii nevinovate.

Nimic nu-i nou sub soarele asta tolerant, stiu!

Doar ca o idee mi s-a lipit de minte foarte tare: oare nu s-ar cuveni ca oamenii care decid destine, cu vorba ori cu fapta, sa treaca periodic, OBLIGATORIU, pe la psiholog? Medici, judecatori, dascali, politisti, politicieni, ziaristi? Da, n-ar fi corect ca toti sa poata profesa doar daca trec de niste teste serioase facute de specialisti?

Daca la un asemenea nivel, unde toata lumea e cu ochii pe tine, cand ridici sau faci praf stima de sine a unei natii, poti da rateuri dramatice, mi-e cumplit de teama sa ma gandesc ce se intampla in locurile fara reflectoare.

SI TEAMA ASTA N-O SA DISPARA NICIODATA DE LA SINE! Teama mea! A voastra?

In fiecare din noi e o inima care bate. De aici incepe o poveste pe care o ducem acolo unde vrem. Dumnezeu asteapta, probabil, la final, sa ne intrebe  cum ne-a fost calatoria. Nu ca n-ar cunoaste. E felul Lui de a vedea daca ne-am simtit inima vreodata, pe drumul asta. Ca ea de batut a batut tot timpul. Cu voia Lui!

Sarbatori cu Inima!

O caracatita… comuna, din cele pe care le mancam cand plecam in vacante, semn de rasfat. Ca sa poata supravietui, duce cu ea, de mii de ani, strategii care-l fac sa paleasca de uimire si pe cel mai savant dintre ai nostri. Cand ii e foame, vaneaza, se camufleaza, imitand textura si intreaga paleta de culori ale locului in care se afla. Asteapta cu rabdare. Se inarmeaza. Danseaza precum algele si, intr-o secunda, se face bloc de piatra pe fundul oceanului. Cand ii e foame, mananca. Pana aici, cu mari diferente de inteligenta si evolutie, semanam cu ea.

De  la un punct incolo, ne arata obrazul a RUSINE! Documentarul INTELEPCIUNEA CARACATITEI, nominalizat la Oscar, mi-a daruit un cadru de o profunzime rar intalnita. O imagine care ma va urmari multa vreme de aici inainte. Un banc de pesti, din aceia pe care o caracatita ii mananca pentru a trai, intra in jocul unui octopus vesel. Adica o caracatita se joaca inofensiv cu, teoretic,  prada sa. Si ei, pestii, in loc sa dispara, intra in dansul asta minunat. Adica, am tradus ca si cineastul caruia caracatita i-a schimbat viziunea despre viata, nu iei daca nu iti trebuie! Nu faci rau daca nu e despre viata si moarte. Mai mult, traiesti in armonie! Cu tot ce te inconjoara! Ce antiteza teribila! Noi spargem norii cu casele noastre opulente, radem padurile ca sa ne extindem proprietatea, umilim oamenii cu puterea nostra.  Fara nici o noima… toate. Nici vorba despre bucuria de a trai!

Un octopus cu viata scurta ne bate obrazul! Ne arata aroganta cu care ne fataim prin lume… degeaba. Si, daca ar putea vorbi, ne-ar spune, probabil: de ce naiba va decorati hainele cu „smiley faces” cand mancati din voi si din noi cu… burtile pline!?

Cineva si-a asumat identitatea mea online, pretinzand ca am un cont de instagram.

Eu nu sunt activa pe nicio retea de socializare, iar ig:@dana.chera este un… hot de identitate.

Altfel, daca vreti sa stiti de mine, sunt aici, pe blog. Si, de jumatate de an, la Medika TV. Marti si joi, 19-21.

Pentru ca… pentru mine contati!

Va multumesc pentru clipele in care ati fi putut fi rai dar ati ales sa fiti buni, pentru clipele in care v-a fost frica dar ati ales sa fiti curajosi, pentru cele in care ati fost umiliti dar v-ati indreptat de spate si ati privit cerul, pentru cele in care n-ati fost iubiti si v-ati deschis inima, pentru clipele in care ati ramas singuri si nu ati disperat, pentru cele in care v-a fost frig si ati dat haina de pe voi celui cariua ii era mai frig decat voua. Va multumesc pentru oamenii care ati ramas intr-un an si o lume intoarse pe dos. Si daca voi credeti ca nu ne cunoastem pentru asa o urare: va multumesc pentru ca mi-ati dat voie sa facem cunostinta. Fara de voi, frumosilor de oameni, nu se poate! La multi ani!

Bunicul din partea tatălui meu a fost sanitar pe front. Mi-a povestit cum, stând îmbrăcați cu săptămânile în aceleași haine, la cutele uniformei se strangeau păduchii. Cu zecile. „Ne scuturam ca de praf de ei”, îmi zicea senin, cu ochii lui mari, de un albastru șters. „Ți-era scârbă, tataie?”, se strâmba copilul de mine. „Ce-i aia scârbă, tată?!”, răspundea cu zâmbet în colțul gurii lăsate, scurtând timpul și mulțumind pentru viața ce-o trăise. Stropit de sângele camarazilor lui și ud până la piele de lacrimile celor fără de mâini și picioare, departe de casa și de liniște, bunicului meu nu i-a venit lehamitea! N-a avut gând să fugă sau, dacă l-a avut, mie nu mi l-a spus niciodată! Căci fuga din gând nu s-a pupat niciodată cu fuga din fapte! Căci faptele țin oamenii uniți în bucurie sau în suferință.

Aproape 70 la sută dintre românii cu drept de vot n-au mers ieri să voteze. Analiștii mângâie poporul: oamenilor le e lehamite de clasa politică!

Nu înțeleg și nu vreau să par deșteaptă dacă nu îmi iese. E drept că votul nu e obligatoriu, e drept că de viata comunității se ocupă doar cei interesați de comunitate, e drept că politicienii ultimilor 30 de ani au stors țara de resurse si speranță. Dar DEMOCRAȚIA NU E DESPRE POLITICIENI ȘI NICI DESPRE LEHAMITE. E DESPRE NOI ȘI SUFERINȚELE CELOR CARE NU ȘI-AU PERMIS LEHAMITEA!

Oameni buni, tot răul are un rău mai mic. Daca nu poate fi foarte bine, măcar să nu fie foarte rău.

Stând acasă în ziua votului, lăsăm țara asta… pe mâna cui o vrea! Un fel de… să se aleagă praful! Și praful se va alege de ea! La sânul analiștilor care ne mângâie pe cap COMPLICE, o să mai putem sta o vreme. Până ce, bătrâni și săraci, vom întinde mâna după un pahar cu apă. Și, ce să vezi, nu se va găsi nimeni să ne atingă. Și viitorului ii va fi lehamite de noi!

Eu votez!
Tu votezi!
El voteaza!
Ea voteaza!
NOI votam, NOI avem!