Muncitori la amintiri

de Dana Chera
muncitori-la-amintiri

De ce oamenii își pierd vremea cu lucruri care nu le folosesc după moarte? Vorba este a lui Marin Sorescu. Am întâlnit cândva, în cimitirul bunicilor mei de la Campulung, o doamnă pe care anii o aplecaseră de spate, la propriu. M-a secerat felul în care jelea aplecată și nemișcată lângă o cruce. A soțului său, aveam să aflu. Nu înțelegeam ce vorbea, aș fi vrut, dsr parcă mi-era rușine să descos. Era clar o poveste. Din acelea care se sfârșesc, îmi spuneam, atunci când oamenii iși cunosc sufletul fără haine și au mai multă nevoie unul de altul. Mi -au trecut prin minte tot felul de gânduri și o întrebare pentru Dumnezeu: el, omul pe care ea îl jelește, o vede? O aude? O simte? Îi este dor de ea? Am plecat pe poteca îngustă, care duce la ai mei, să aprind o lumânare. La întoarcere, în poarta bisericii, doamna în negru aștepta. Mă aștepta. Mi-a spus că are mereu în geantă câte un pachet de biscuiți să dea de pomană cui i se arată în cimitir. Fără s-o întreb, mi-a spus că vine des la soțul ei. Vine să-i spună de toate. Vine de dor. Îl pierduse cu douazeci si ceva de ani în urmă! Douăzeci de ani! Am zâmbit. Eram fericită pentru ea. Și pentru el. Lumea de Apoi sigur există. Dumnezeu trebuie să-i adune cumva la un loc, din nou, pe oamenii frumoși. De fapt, ca să mă întorc la ce spunea Marin Sorescu, amintirea oamenilor despre noi e cam tot ce lăsăm în urmă. Felul în care atingem sufletul celorlalți. Dar ne gândim rar la asta. Pentru că muncim rar la amintiri.

You may also like