Azi am fost la un spectacol divin. Numai Dumnezeu putea să-l pună în scenă așa. Un porumbel încerca să ajungă la iubita lui. Asta e…speculația mea! Ea era câteva crenguțe mai sus, în pomul sărăcit de verde. Mi-am zis: hai, zboară la ea că pleacă! E clar că acolo vrei să ajungi! Și porumbelul a început să sară din crenguță în crenguță. Nu cum mă așteptam eu: direct spre ea. Nu. În cerc. Înconjura vișinul urcând. Încet. Cu răbdare. Trăind fiecare clipă cu încrederea că face exact ce trebuie și asumându-și, probabil, că e posibil ca dansul său să fie degeaba, în cele din urmă. Scena m-a impresionat. Păstrând proporțiile, în lumea noastră…evoluată, nimeni nu mai are răbdare să…nimic. Să mănânce. Să spere. Să aștepte. Să nu riposteze. Să iubească. Să înțeleagă. Să trăiască azi- ul fiecărei zile. Cu încrederea că face fix ce trebuie, dacă face fix ce simte. Și ce simte nu slujește răului.
Lecția răbdării
postare anterioară