Ea. Moartea

de Dana Chera
Dana Chera

Moartea. Face din fiecare un om bun. Câteva clipe. Când auzim că a murit… cutare. Închidem ochii, strângem buzele. Ne facem o cruce. „Dumnezeu s-o/să-l odihnească în pace!”… Ne imaginăm morți. O secundă. „Oricum, noi mai avem de trăit. Asta e… viața merge mai departe.” Și aș zice că ne-am desprins de subiect. Că ne vedem de… viața noastră. Nu. Moartea altora trage de noi ca o prostituată agățată de ușa mașinii. „Cum? A murit?” devine „Cum a murit?”. Cu variantele sinistre: arăta rău, nu? Mirosea? Era îmbracat/ă? Cu ce o s-o/ să-l îmbrace? S-a lungit? Ai văzut-o cum plångea? Dar averea? Casa cui rămâne? Copiii? Ai citit ce a declarat vecina? Dar bărba-so?….

Moartea altuia ne ține locul cald pe banca bârfelor. Ne face înțelepți. Dăm sfaturi. Ne arătăm revolta față de excesele mortului. Față de cum și-a trăit viața. Explicăm ca niște specialiști cum ar fi putut să mai reziste un pic pe aici. Știm, pe scurt, încă un pic din cum să NU MURIM.

Moartea altuia nu ne ajută să trăim mai frumos. Să visăm mai mult. Să nu fim sclavii banilor și ai publicității. Să däm din ce ne e drag, nu din ce aruncäm. Să ne recunoaștem rănile ca să le putem trata… Schimbarea noastră de frica morții care SIGUR VINE e doar un gând care ține puțin. Un zvâc. Un: gata, știu, de mâine! Și… revenim la traiul nostru de fiecare zi. Despre care nu vorbim niciodată serios cu cei dragi nouă. Întotdeauna ne va fi mai la îndemână traiul altora. Și moartea altora. Nu vorbim niciodată despre moartea noastră.

Cristina a murit! Mulți dintre cei care o judecau pentru implicarea ei totală, uneori la limita puterii de înțelegere, în salvarea și îngrijirea animalelor s-au… întors. Vorbesc acum despre… minunatul suflet ce-l avea! Așa suntem noi. Așa de asumați suntem! Așa de sinceri. Cine ne poate schimba vreodată? Pare imposibil!

Fii în Lumină, Cristina! Dumnezeu să te aibă în paza Sa! Și, dacă tu crezi că merităm, roagă-te pentru iertarea noastră acolo unde ești!

You may also like