DRAMELE NOASTRE

de Dana Chera
dramele noastre

Ascultam la radio. O voce de copil m-a făcut atentă. Vorbea despre suicid. Asta după ce psihologii povestiseră cum depresivii sunt tot mai mulți și, ce e foarte grav, depresia se instalează la adolescenți. Copii, între 12 și 19 ani. Întrebată dacă și-a auzit colegii sau prietenii vorbind despre sinucidere, fetița a răspuns: „Aaaaa, des! Dar eu cred că nu scapă de nimic dacă se sinucid. Doar pleacă.” M-am cutremurat! Ce e cu lumea asta?! Și de ce s-a ajuns la astfel de discuții? Fără să vreau să agresez pe nimeni, spun că familia, ca instituție, pare DEPĂȘITĂ. În primul rând, cei mai mulți dintre părinți, ei cu ei, trăiesc nefericirea. Agonizează în relații. Unii de frică, alții din interese. Cum să înveți un copil să fie fericit și mulțumit dacă tu nu ești?! În al doilea rând, pentru că adolescenții stau mai mult ÎN SOCIETATE. Școală, stradă, cârciumi, parcuri. E o lume pe care EU n-am cunoscut-o la vârsta lor! Pentru noi, părinții erau TOTUL. În jurul lor se învârtea lumea noastră. Iar lumea părinților era despre responsabilizarea copiilor. Duceam gunoiul. Făceam piața. Spălam baia și wc ul. Aspiram. Știam să fierbem un ou și să prăjim cartofi. Știam să schimbăm lița dacă pica lumina. Știam și nu eram rușinați că știam. Chefurile? Cu… sacrificii, insistențe și ore… decente de întors acasă. Prietenii? Respectuoși cu ai lor, implicit cu ai noștri. Era obligatoriu. „Cine, ce sunt părinții?”…  nu erau întrebări de cuscrie. Erau garanția că omul nu e… de capul lui și că oricând putea fi reperat într-o comunitate. Toate astea, care par acum de „Ev Mediu”, ne au modelat.

Lumea de azi? Mediul în care trăiesc copiii ăștia care tatonează suicidul la prima dezamăgire în dragoste, la prima cută sub ochi, la primul kilogram în plus este… tulburător. Bombardament sexual și violență la maximum. Psihologii insistă: comunicați cu tinerii. Fiți empatici! Nu sunt în măsură să-i contrazic dar ceva îmi spune că RESPONSABILIZAREA e cheia. Adică sarcini extra… școală. Sarcini. Lucruri de făcut. Pentru casă. Comunitate. Ce copil care vede sărăcia unui confrate de-al său abandonat la orfelinat mai poate spune că drama lui imaginară este… de nesuportat. Ce copil care vede un tânar bolnav de cancer mai poate emite pretenții că nu are ultimul tip de telefon. Ce om care-și câștigă singur banii de vacanță mai are timp de melancolii periculoase. Părinții de azi sunt sclavii copiilor lor. Unii din frustrare, alții ca să fie… populari, alții pentru că nu știu altă cale. Ne ferim copiii de realitate ca să nu-i marcheze. Nu-i luăm la înmormântări ca să nu se sperie. Nu-i ducem prin cimitir ca să nu viseze urât. Nu-i punem să dea din ce au bun. Nu-i punem să spele cu scuza că „MAI BINE SĂ ÎNVEȚE! SĂ AJUNGĂ OAMENI.” Nu-i pedepsim când sar calul. Eu nu zic că-i ușor pentru niște extratereștri ca noi să facem ordine în lumea mutantă a copiilor noștri. Dar nu putem să-i mutilăm cu cadouri când ei îl înjură pe Dumnezeu la colț de stradă. Ca să fie cool. Că ăsta e trendul. Și nu putem să asistăm la moartea lor zilnică, lăsându-i să creadă că pot face orice fără să suporte consecințele. E un ceas care bate orele 12! Și, din păcate, doar un loc în care s-ar mai putea lumina orizontul, dacă familia stinge speranțele. Școala. Aceea în care copiii să se simtă frumoși fără botox, penalizați fără să fie umiliți, descoperiți fără șabloane, îndrumați să prețuiască viața nu să fugă spre moarte. ȘCOALA DE AZI are nevoie de PRESTANȚĂ, însă. Deocamdată, e un templu în care turiști transpirați, în șlapi și tricouri mulate, lipesc guma de mestecat de hainele ghidului ieftin plătit și blazat.

You may also like