Rubrica:

Minutul de aur

Minutul de aur

Supradoza

de Dana Chera
Doctorul Cristian Rachitan-1
Doctorul Cristian Rachitan-2
Doctorul Cristian Rachitan-3

Aud cuvântul depresie des. Când aproape, când departe. Oamenii se agață de concept ca sa strige, de fapt, că nu mai pot suporta. Ce? Orice! Vârsta, greutatea, relația cu ai lor, trecerea timpului, lipsa banilor, prietenii fățarnici, presiunea jobului, lipsa jobului, șefii, amantele, neputința de a face copii, bolile, statul, țara, lipsa de validare socială, concurența… și, până mâine… toate celelalte. Dragii mei, observați, ca și mine, că din ce în ce mai multă lume cunoscută se confesează, în podcasturi cu vizibilitate, că trece sau a trecut prin depresie. Și, ca o menire socială, toți cei care vorbesc despre suferința lor spun: mergeți la psiholog! Nu stați acasă că lucrurile o pot lua razna de tot. Adică, altfel spus, vă jucați foarte aproape de moarte. Și, ca un făcut, toți cei care aleg spovedania publică sunt percepuți ca oameni puternici, care nu mor de foame, cu multe cunoștințe și o căruță de fani.

Mă cutremur. Mă trec transpirațiile când aud sau citesc asta. Și mă întreb: unde începe? Când începe suferința asta?

Un singur om a reușit să -mi deseneze tabloul… băbește. Doctorul Cristian Răchitan, unul dintre cei mai buni diagnosticieni din lume. Invitat în emisiunea Tainele Minții, celebrul doctor mi-a dat cheia pentru ușa grea care ne blochează viața. CHEIA PENTRU A SCĂPA DE BOALA SECOLULUI.

Mărturisesc: am amuțit când am auzit. E atât de șocant de simplu: SĂ STAI ÎN ADEVĂR! ORICE AR ÎNSEMNA ASTA!

Și dacă o să spuneți: ce???

O să vă întreb de câte ori ați mințit azi, de câte ori v-ați mințit azi? De când vă mințiți?

Luați-vă timp, cum mi-am luat și eu, ca să pătrundeți greutatea fabuloasă a acestei chei!

Nu ne mai aparținem! E un adevăr crud! Suntem ca niște petale de magnolie când vine vântul iernii peste primăvară! Ne lăsam duși! De mână, de nas, de adevărul altora, nu al nostru.

Pozăm în oameni liberi pănă când murim de supradoză de minciună.

Să spui: nu mai pot, când nu mai poți, nu mai vreau, când nu mai vrei, îmi place, când iți place, nu cred, când nu crezi. Să-ți spui! Să spui! Să nu spui, să nu faci pe dos de cum simți. Să nu minți!

Nu sunt specialist în medicină. Și, pentru cei ca mine, doctorul Răchitan a explicat așa: minciuna zdruncină tot ce e pe dinăuntrul nostru. Schimbă chimia organelor! Totul se schimonosește. Pentru că noi știm că mințim și deci intrăm în luptă cu NOI. Ne autodistrugem.

E greu să stai în adevăr când minciuna te face… popular, îți dă liniște, îți umple conturile, îți adapă relațiile, îți hrănește vanitatea, îți scapă pielea.

Așa cum e greu să rămâi fără gânduri. Așa cum sunt grele toate cele care te întorc cu fața la tine!

Dar dacă asta e cheia?! Asta e! Încercati-o! Cât puteți. Cu pași mici.

Evident, să cerem ajutor când nu mai știm calea.

Dar dacă o știm?! Dacă e în noi!?

Cam așa….

0 comentariu
2 FacebookTwitterPinterestEmail
Sursa: Cotidianul
Minutul de aur

Îmbrăcați-l, domnule, pe prim ministru!

de Dana Chera

Nu-mi vine să râd ca proasta în târg de oameni. Mă enervez, mă contorsionez, mă retrag. Cred în emoția vorbitului în public. Am trăit-o. O trăiesc ori de câte ori mă întâlnesc cu publicul, fată în față sau prin intermediul camerei de luat vederi.

Dar una e emotia și alta e nesiguranța pe care un om o transmite când face declarații publice. Iar prim ministrul nostru este nesigur. Tot timpul. Când vorbește, când merge, când privește. Pare mereu prins în flagrant că…e prim ministru. E ca un pește pe uscat care se zbate să ajungă înapoi în apă. E totuși ditamai generalul iar eu n-am de ce să contest că ar fi unul pe bune. Si nu pot crede că acesta e tonusul cu care dădea ordine de luptă! Adică nu că nu pot crede, așa ceva nu e de admis!
Plecând de la faptul că dl.Ciucă e general pe bune, că e lider ales democratic de liberali, că e prim ministru peste o țară la câteva sute de km de un front unde mor oameni pe capete, am o propunere: înainte de orice ieșire publică, prim ministrul să se îmbrace în uniforma de general! Sau măcar să-și pună cascheta. Să-i fie omului mai ușor să vorbească! Să nu uite cum a fost prezentat românilor ca să le câștige încrederea: un soldat curajos care, plin de trese la un moment dat, a decis pentru viețile camarazilor săi.

E clar că prim ministrul n-are prieteni. Că, dacă ar avea, unul din ei l-ar lua deoparte și i-ar spune: avem o problemă mare de rezolvat! Hai s-o rezolvăm că ne facem naibii de râs! Tu nu vezi că ești ciuca bătăii?!

Cam așa…

0 comentariu
0 FacebookTwitterPinterestEmail
Dumnezeu nu și-a deschis cafenea
Minutul de aur

Dumnezeu nu și-a deschis cafenea

de Dana Chera

Proximitatea. Ea, printre altele, face ca o știre să fie aleasă dintre alte zeci și adusă în fața noastră. Suferința cauzată de războiul din Ucraina și de cutremurele din Turcia și Siria este foarte aproape de noi. Strigătele de durere ale oamenilor dezrădăcinați, mâinile împietrite, una cu molozul, ale copiilor care n-au putut ieși de sub dărâmături te fac să-ți înghiți rugăciunile. Îți zdruncină reperele. Te îndoiești de bunătatea lui Dumnezeu, oricare ar fi el pentru tine. Nu înțelegi unde e EL și de ce stă și se uită la prăpăd. Proximitatea suferinței e UNA DINTRE CELE MAI GRELE ÎNCERCĂRI prin care trecem acum. Pentru că lovește în speranță și în credință.

Unii pretind că subiectul nu există. Alții, că, oricum, și dacă ar aștepta un răspuns, el n-are cum să stea în picioare. Pentru cei care ar vrea să afle cum vede un preot problema, iată răspunsul părintelui prof. univ. dr. Ioan Stancu, de la biserica Sf. CIPRIAN (Zlătari), din capitală.

– Părinte, cum să rămână oamenii în credință când văd cum mii de copii, suflete pure, sunt tăvălite de frică, durere, moarte. Cum?

– A început Purificarea lumii. Este o tragedie când vedem copii striviți de răul din lume. Este voia lui Dumnezeu. Ei sunt aleși în ceata îngerilor. De acolo, ei ne pot ajuta mai mult. Dumnezeu își mărește oastea. În Tatăl nostru îl rugăm: facă-Se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Foarte mulți încearcă să batjocorească relația dintre oameni și Creator. Spun că oamenii mor și Dumnezeu stă la cafea! Că e indiferent. El suspină, în fapt, la vederea nedreptăților pe care și le fac oamenii. Cand nu va mai suportă, va veni din nou. Cei care persiflează pronia cerească nu își cunosc rădăcinile. Nu sunt supărați pe Dumnezeu, ci pe neputința lor. Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Facem bine sau facem rău. La început, înainte de păcat, omul era într-o joacă minunată cu Creatorul, în grădina Edenului, cu pământ bun. După ce a păcătuit a fost transferat în locul numit Uscatul. Aici, pe Pământ, noi, copiii lui Dumnezeu, suntem invitați mereu să fim în armonie cu El. NE PLICTISIM și lovim în dreapta și stânga, cu războaie și nenoriciri. Și Dumnezeu stă ca un prieten, aproape. Nu ne-a părăsit niciodată. Dar ne-a lăsat liberi!
CÂND NE INCERCĂ INDOIALA SĂ SPUNEM:

Doamne, dă-mi credință nestrămutată în Tine și în Maica Ta! Dă-mi putere să trec peste nedreptăți și nenorociri, căci nu voi putea răzbi fără Tine! Căci Tu ne-ai zis: fără mine nu puteți face nimic!

Nu știu dacă răspunsul părintelui vă ajută. Eu simt nevoia de sprijin în credința mea. Simt să rămân cu picioarele pe pământul în care sunt îngropați ai noștri, știind cumva că Dumnezeu nu i-a lăsat acolo.

Ps. Nu avem știința Sfinților Părinți. De asta, poate, e complicat să înțelegem sensul nostru pe aici. De unde venim și unde plecăm. Dar a vorbi despre asta, cu umila noastră întelepciune, e mai bine decât să ne facem că nu ne încruntăm la Dumnezeu.

0 comentariu
2 FacebookTwitterPinterestEmail
Dieta președintelui
Minutul de aur

Dieta președintelui

de Dana Chera

Elegant și drept. Si primar de oraș frumos. Și neamț. Si dascăl. De asta l-am votat eu președinte pe Klaus Iohannis. După nouă ani de mandat, a rămas elegant și neamț. Ce lasă după el e o întrebare sfidătoare pentru oricine ar încerca un răspuns. Ce mănâncă președintele de e așa de fit? E, la asta m-aș băga cu mai mult curaj. Președintelelui îi place carnea de tun. Producția e mare în România, iar investiția statului – ridicolă. Scoala scoate pe bandă rulantă carne de tun, cu acordul tacit al profesorilor care AU OBOSIT să se opună sistemelor. Și care împachetează marfa în note și diplome colorate. Și în programe rupte de realitate. Și o ștampilează cu succesul unor vârfuri la olimpiade și concursuri de tot felul. Copiii, cărora li se dă senzația că știu ce e cu lumea asta, intră rapid în malaxorul depresiilor. Depresia succesului garantat, succes care nu se mai arată, depresia din cauza șefului care nu dă doi bani pe ei, depresia on line -ului si a notorietății măsluite.

Președintele nostru nu a inventat el dieta cu carne de tun. Autoritățile, de aici și de peste tot, cunosc regimul. Amintiți-vă cum au trimis americanii la escrocul de Madoff, cel de al cărui nume se leagă cea mai mare infracțiune financiară din istoria țării, doi proaspăt absolvenți… să-l investigheze. Adică să descopere schema Ponzi prin care șarlatanul își finanța afacerea la vedere, păcălind pe toată lumea. Doi studenți… față în față cu dracul banilor de pe Wall Street. Și , normal, dracul i-a mâncat la micul dejun. Exemplul poate fi adus și aplicat oriunde vreti în societatea noastră: tineri care nu știu că nu știu mare lucru. Viitorii angajați. Viitorul.

Speranța era în președinte și viziunea sa de dascăl să oprească mașinăria de produs carne de tun. Dar ce te faci daca președintelui îi place gustul. Poate mânca oricât și rămâne fit! Căci, orice mi-ați spune, președintele nostru e fit! Elegant, neamț și… fit! Poate pentru unii nu face cât o ceapă degerată. Eu insist să spun că aceeași mâncare, 9 ani de mandat, fără să te îngrași de nervi că nu-ți place altceva… e o performanță!

0 comentariu
4 FacebookTwitterPinterestEmail
Profesorul Dumitru Bortun
Minutul de aur

Arena lui Borțun

de Dana Chera

Jos pălăria, dle profesor! Incep asa pentru ca orice alt inceput de text, oricat de elaborat ar fi fost, n-ar fi prins multumirea mea ca jurnalist ca mai sunt oameni cu carte dispusi sa intre in arena. Si acolo, in arenă, în mijlocul lumii colorate, unde nimeni nu mai asculta pe nimeni si unde toti pun mana pe pietre, sa arate celui care a gresit miscarea, la o secunda de moarte publica, pasii spre aer. Adica dascalul si barbatul, la un loc, au facut scut pentru cateva zeci de minute. Scut public pentru o persoana publica aflata in dizgratie. Scut public, fara sa-si ascunda nemultumirea pentru vorbele nesabuite si grave ale celui din fata sa, fara sa se agate de forta culturii sale, fara sa se excluda din randul celor care, candva, din smecherie, au jignit sau au suparat rau pe cineva. Nu se numeste stapanire de sine, ci menire.

Si asa cum face un om cu carte, profesorul Bortun nu i-a tinut o lectie doar celui criticat. Ne-a mai peticit si pe noi cei care credem ca ne este permis orice cu oricine. Fara sa ne gandim la spatiul cultural pe care il atacam, la paradigmele sociale si contextul in care suntem. Ca nu ne spune nimeni ca ele, toate, fac dintr-un cuvant razboi sau pace, violenta sau intelegere, bunastare sau saracie.

Profesorul Dumitru Bortun n-are nevoie sa scriu eu despre el. Dar eu am nevoie ca dansul sa stie ca mana intinsa a unui dascal spre un om care a cazut face cat toate proiectele „Romania educata”. Eu am nevoie sa stie ca gestul unui dascal de a nu fugi la greu, de greu, este urias pentru lumea fara de repere in care traim.

PS Profesorul Dumitru Bortun a acceptat invitatia lui George Buhnici de participa la podcastul sau.

Dumitru Borţun este specialist in comunicare, doctor în filosofie şi profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti – SNSPA.

0 comentariu
5 FacebookTwitterPinterestEmail
Ateneul, in bezna. Am luat reflectoarele de pe Lumina si le-am pus pe Intuneric.
Minutul de aur

Nu e despre Buhnici!

de Dana Chera

Sunt ziarist. O meserie pe care am stricat-o.  Eu. Caci este despre mine. Am stricat-o de cand am inceput sa invat despre ea. De la profesori, unii dintre ei cufundati in teorii departe de realitatea abrupta. Care nu mi-au spus niciodata  ca „La inceput era Cuvantul. Si Cuvantul era la Dumnezeu. Si Dumnezeu era Cuvantul. „. A, ore in sir …. deontologie. A, ore in sir…partile implicate. A, sursele.  Pereti construiti peste o fundatie maloasa. Peticiti, de cate ori e nevoie, ca sa dau  bine la echidistanta. In lipsa lui Dumnezeu. Am invatat cum  sa ma uit in camera. Nimeni nu mi a spus ca dincolo de ea este aproapele meu. Cel cu care ma intalnesc la magazinul din colt, in vacante, la spital, la revolutie si cu care voi imparti aceeasi masa rece,  in capela de langa biserica, asteptand oficializarea „marii treceri”. Nu mi-a zis nimeni ca boabele de transpiratie care se preling pe impecabilul fond de ten, in direct,  ar trebui sa se lege de emotia impartasirii unei vesti care ajunge fix in sufletul celui care vede si aude. Si ca sufletele vibreaza pana la schimonosire.  Si cine sunt eu sa schimonosesc sufletele oamenilor? N-am invatat despre mila si nici despre intreg. Am invatat perfect sa rup lumea in bucati si sa iau din ele, pe calea usoara, doar pe cele care sfidau normalitatea. Si am facut,cu nefericita mea contributie, o lume in care normalul e stire, dupa principiile de baza ale meseriei.   Si ma uit impietrita de neputinta cum ne sfasiem unii pe altii. Cum ne pandim si cum ne executam. Noi, cei care avem pixul celei de a patra puteri, fiecare, de la inaltimea ratingului sau. Fara de rusinea propriilor greseli si ingenunchiati de gelozii care mai de care mai veninoase.

Nu stiu daca mai putem repara ceva in noi,  daramite in societate. Una peste alta, ma sperie meseria mea. Pe mine, cea care o iubesc. Da, acest text e despre mine.

* Imagine: Ateneul, in bezna. Am luat reflectoarele de pe Lumina si le-am pus pe Intuneric.

0 comentariu
5 FacebookTwitterPinterestEmail
Minutul de aur

Oss, Sensei Valeca!

de Dana Chera

Joi seara. In fiecare saptamana. 8 spre 9 ani. Antrenament cu o mana de copii mici, intr -o sala de sport din Pitesti. Sensei Serban Valeca venea, de oriunde era…senator, deputat, ministru, ca sa-i invete karate. Neconditionat. Si fiecare ora era un ritual. Si fiecare cuvant, rostit ca si cum in fata lui se afla un amfiteatru. Si fiecare miscare, o fotografie a clipei. ” Mama, a murit Sensei!” . Vorbele acestea, spuse cu panica si inghitite de un sir nesfarsit de lacrimi, o sa -mi rasune mult in urechi. Pierderea unui mentor adevarat este ce poate fi mai greu pentru sufletul unui adolescent. Sensei Serban Valeca a construit in copii imaginea omului tare ca piatra, serios, doxa de carte, impunator si, paradoxal pentru lumea aceasta, extrem de modest.

Si aceasta imagine n-are cum se stearga vreodata! Sensei Valeca sa fie sigur de asta acolo unde l-a dus Dumnezeu si planurile Sale!

PS.
Oss, acesta a fost ultimul mesaj al lui Sensei la un sms de dor al unuia dintre copiii nostri.
”Osu” vine de la Oshi Shinobu = “a persevera în timp ce ești împins, imboldit”. A nu ceda! E salutul unui karateka. Are in el respect si indeamna la moralitate.

0 comentariu
5 FacebookTwitterPinterestEmail
Subiectul Zilei (partea I) - 05.04.2022
Minutul de aur

Următorul președinte?

de Dana Chera

Dragii mei, asa cum stiti, ma feresc de politica. Nu cred ca isi are sens daca efectele ei sunt pe langa nevoile si asteptarile oamenilor. In Romania, ca mai peste tot, politica a facut prapad. Ce imi doresc cu aceasta postare? Sa vedeti, dincolo de politica, evolutia unui om, diplomat de cariera. A fost pe cai mari, a trait momente de umilinta totala, multi l-au vazut terminat si l-au pus la „si altii”. Mircea Geoana, actualul secretar general adjunct al NATO, a fost de acord sa vorbim deschis despre a doua sa sansa in viata publica. Cum s-a ridicat de jos, dupa prezidentialele din 2009. Ce lectie a primit si ce vrea sa faca de aici incolo? Va candida la prezidentiale, in 2024? Daca aveti timp, raspunsul este aici:

0 comentariu
2 FacebookTwitterPinterestEmail