Minutul de aur

Gata! Au trecut si alegerile! Vor veni altele sau nu! Vor veni! Noi? Credem ca ne-am imunizat indragostindu-ne de promisiuni si așteptăm, în țara in care nimeni nu vorbește cu nimeni și nimeni nu ascultă pe nimeni, să trecem de pandemie. Dragii mei, atât cât am putut simți din discuțiile cu medicii care ne-au trecut pragul la Medika special, situația este extrem de gravă. Putem să ne hăhăim, să ne costumăm, să ne dezbrăcăm( în curând, doamnele de la tv vor fi goale!)… Putem să contestăm cifre, autorități și politici. Putem să nu credem, ca să ne protejăm. Putem orice. Și… putem muri nebăgati in seamă! De asta a început să-mi fie mie teamă! De situația în care întinzi o mână să ceri ajutor și nimeni nu o prinde! Si, culmea, cu mâinile întinse, ne atingem unii pe alții.

Dragii mei, acum ceva vreme v-am promis c-o să vă țin la curent în legătură cu proiectul din media pe care am să-l urmez! A venit timpul! Din septembrie, ne vedem la Medika tv. Medika este un post dedicat cu precădere informațiilor din domeniile medical și educație , deci ale celor care țin de sănătatea noastră, ca indivizi și ca nație. Pentru mine este o provocare. Mare de tot. Cred că e timpul să se audă și să se vadă la tv ,ca invitați în emisiuni, oamenii care au o meserie, elitele, specialiștii. În fond, țara asta a rămas în picioare datorită lor. Numai datorită lor. Sper ca experiența celor 16 ani de presă să mă ajute să intru din nou în casele dvs. Să ne facem un obicei din a ne întâlni. Să schimbăm impresii. Să aflăm impreună vești care să ne umple sufletul de speranță. N-am să folosesc cuvinte mari, n-am să promit lucruri care nu țin de mine. Pot să vă spun cu toată sinceritatea că întrebările mele, ca ziarist, vor fi întrebările dvs.

Revin cu detalii și vă mulțumesc că suntem împreună! Pentru mine, așa cum știți deja, contați!

Colegilor de la Medika le mulțumesc pentru încredere și pentru puterea argumentelor cu care m-au determinat să iau decizia.

Ps. Am ales o poză needitată! Ca să vă obișnuiți cu mine așa cum sunt! 🙂

Din 4 in 4 ani, România culege. Așa crede ea. Indiferent de starea vremii, pe câmpurile care țin de braț autostrăźile neterminate și drumurile nemarcate, se ridică falnici…. unii. Cocoțați outdoor ca să nu-ți poți lua ochii de la ei când schimbi viteza. Încruntați sau zâmbitori, după cum le-a spus consiliera, cu cravată sau dezordonați muncitorește, mai toți cu mânile încrucișate, ca să fim siguri că odată ajunși aleși… o să ne fie greu să dăm de ei.

În combinații de tot felul. De dreapta, luați de la stănga, de stânga, luați de la dreapta, de niciunde, dar moștenitorii clanului în materie de politică. Viața ne-a arătat unde am ajuns cu unii ca ei, după 30 de ani democratici. Viața râde și acum  de noi că ne-am smuls părul din cap unii altora susținând cauze nicidecum ale noastre. Viața ar vrea să râdă cu noi, nu de noi!

Și atunci? Ce facem cu domnii care ne agață privindu-ne inteligent printre știuleții de porumb, dintre reclamele la salam și botox, de pe blocurile cu tencuială căzută. Ce facem cu cei care strigă la noi cu promisiuni de bine să-i votăm?

Ne uităm la ei și zămbind în colțul gurii asprite de amar le spunem așa: Ai făcut politică de cănd te știu!  Pentru că eu te-am votat de fiecare dată! De ce tu ești putred de bogat și eu dau din colț în colț să-mi pot trimite copiii la școală și să-mi plătesc dările la stat? Pentru cine ai făcut tu politică, dragă domnule politician de meserie? Când n-ai putut dormi că spitalul cade pe bolnavi, că școala are wc ul în curte, că fabrica unde puteam munci eu și alții ca mine s-a închis, că legea pe care ai scris-o lasă geamul deschis pentru hoți? Că mâncarea din raft e jumătate plastic. Că eu și ai mei  ocolim de rușinea sărăciei standul cu produse bio? Că nu mai respir aer în țara mea plină de verde cândva? Că nu se mai poate respira în România sufocată de cumetrii?

N-am nimic cu tine, domnule politician! Pe noi nu ne leagă nimic! Nu ne mai leagă! Am obosit să mă desconsideri! E vremea să te așez acolo unde ți-e locul! Afară din viața mea! Oi găsi pe unul care vrea să facă din votul meu și binele meu! Care vrea sa culeagă si pentru tara mea!

Avalanșă de mesaje cu puternic impact emoțional. Într-o singură zi, sufletul nostru e inundat de trăiri de tot felul. De frică. De durere. De bucurie. De speranță. De însingurare. De dorințe revanșarde. De ură. Din nou de frică. Poate de milă. Dacă am cerne ce rămâne din toate astea, surpriză, rămăn toate. Dar niciodată nu ne facem timp să înțelegem ce-i cu noi. De ce simțim puternic să plângem, să urâm, să judecăm, să sperăm.

Acum câteva zile am revăzut întâmplător o scenă din filmul „Lista lui Schindler.”

Un copil din miile de copii nenorociti de naziști în lagărele morții aleargă spre o ascunzătoare. Se împiedică, se lovește, deschide uși în podele, doar-doar reușește să scape de ofițerii criminali. Găsește o latrină. Plină! Prin gaura wc-ului, coboară în ea. Acolo, alți copii îi spun să plece că e locul lor! Ascunzătoarea lor! Șansa lor la viață!

Am crezut că mi se rupe sufletul în mii de bucăți și mi s-a făcut brusc frică de oameni. Nu era nimic din ce nu știam. Din ce nu citisem. Era însă picătura care umplea un pahar de revoltă acumulată în ultima vreme. Numerele! În fiecare zi aud la radio NUMERE. Morții sunt numere, bolnavii sunt numere, previziunile sunt numere. Vorbim despre NUMERE ca și cum ele ar fi niște desene abstracte pe niște foi care zboară în parc . Nu mai putem cuprinde tragediile decât transformându-le în cifre seci. Fiecare om care dispare în pandemia asta e un suflet . Unul care trage după el disperarea celor care râmân. Care lasă un gol de neumplut. Care adâncește hăul lumii pe care n-o mai înțelegem fără” google translate”. Ne pietrificăm, dragilor.

In fiecare zi, paradoxal, suntem asaltați de mesaje cu puternic impact emoțional. Doar că vibrăm la ele din ce în ce mai puțin. Ne ccupăm timpul completând teroriile conspirațiilor cu varianta noastră de scenariu. Excludem din start că noi înșine am putea fi un număr pe foaia unora. Asta da scenariu! Asta da conspirație!

Moartea. Am crezut o vreme ca moartea ne unește. Că atunci când mergem către groapă, atunci măcar,  cine nu ne-a înțeles…nu ne mai caută de greșeli. Se oprește. Dintr-un soi de conștientizare a morții sale, gândeam.  Adică se vede câteva clipe în locul nostru și parcă jinduiește după propria liniște. Am crezut prost! Lumea stă cu bolovanii lângă sicriu. Iî ascunde în gențile scumpe sau ieftine. Gata să îi scoată și să spargă cu ei fața mortului într-un ultim gest pământean. Când? Când ai lui îl jelesc aplecați de suferință. Dincolo, o să-i repare Dumnezeu figura. Dacă merită. Aici, LUMEA ȘTIE MAI BINE CE TREBUIE FĂCUT.

Am urmărit, ca tot omul, scandalul vedetelor acuzate că și-au luat bani să declare virusarea. N-am auzit o aberație mai mare! Așa, și?! Nu mă mai spăl pe mâini? Nu mă mai gândesc la ai mei? Arunc măștile? Fac revoluție în fața clubului să se  deschidă? Mă îngrămădesc? Mă fâțâi în vacanțe de criză? Eu nu pot pricepe de ce oamenii consumă energie pentru a desluși ceva împosibil de clarificat și nu dau doi bani pe viața lor și a celorlalți. Negarea unei situații care a blocat lumea, imposibil de gândit măcar acum jumătate de an,  lezează inteligența si buna creștere, în cele din urmă. Bucăți de adevăruri si minciuni grosolane, amestecate într-un bol al manipulării. Asta  mâncăm de când ne știm ca oameni. Și continuăm să înfulecăm și când riscul de a muri din cauza asta e uriaș. Nu pot rezona cu ideea de vedetă bolnavă. Nu pot! Pentru mine contează OMUL! UN OM SUFERĂ! LA ASTA VIBREZ! Mi-e milă! Compasiunea nu are grad de comparație! E sau nu e! Așa că fustele puse în cap când omul SUFERĂ  arată nivelul de educație și foamea de bani!

Știti, dragii mei, din păcate, vedem urâțenia oamenilor prost crescuți doar atunci când ne e greu. Devine împovărătoare! Dar am tolerat-o când ne era bine! Și ea e acum vecina noastră cu toate drepturile din lume! Fosa ei pute?! Asta e!

Jandarmi care trag de un tânăr rebel, cu masca sub nas. Ziariști care văd că și masca unuia dintre jandarmii implicați în altercație… e… sub nas. Vai, vai, ce autorități impertinente! Ce oameni fără scrupule! Ce de violență! Vai, vai!

Niciodată tabloul nu e complet! Niciodată! Mereu lipsește INFORMAȚIA CHEIE! CINE? CE? UNDE? CÂND? CUM? La astea suntem specialiști. DE CE- ul… lipsește. Mereu! E ca și cum un doctor tratează simptomele, dar refuză în draci să ajungă la cauză! Cauza, dragii mei, este CHEIA. Că și eu, cu masca sub nas și ridicată de băieți, aș întreba: bă, dar pe ăia nu-i văzurăți???? Îi dau oamenii ăștia la știri! Pe ei nu-i săltați politicos să-i trimiteți să schimbe scutece la terapie intensivă intubaților???? Acum ceva vreme îmi permiteam să atrag atenția că parlamentarii care nu poartă măști sunt cel mai bun exemplu pentru românii care nu dau doi bani pe pandemia asta. Și, iată, că doar n-am descoperit apa caldă, așa e.

Întrebarea mea e: de ce unii sunt mai presus de lege și în pandemie? De ce oamenii legii nu sunt întrebați, fără să fie luați peste picior, cum naiba de sar 10 pe un inconștient, dar nu se duc să-i ridice de mânuțe pe cei care ne râd în nas, fără măști, în parlament, filmați? De ce? Aici, domnilor, se rupe vraja! Că nu mai pricepe nimeni nimic! Aici este prăpastia dintre noi și ei! Dintre cei care facem eforturi să respectăm legea, de cele mai multe ori aiuritoare, și cei care nu dau doi bani pe ea, bună de ar fi!

Puterea imaginii este uluitoare. Puține sunt cele care pot zdruncina conștiințele așa de puternic. Atât de simplu, direct, clar. Ieri așteptam la semafor un verde care se lăsa greu. Ce bine! În stânga mea, o familie cu 2 copii. Toți erau în mașină și… purtau măști. Se vedea că le era greu. Copiii chiar se scărpinau iritați. Cred că elasticul le înroșise urechile. În fața mea, pe trecerea de pietoni, un cuplu. O doamnă și un domn, pe la 70 de ani. Ea trăgea de mâna lui să se grăbească, el trăgea de un cărucior din care ieșeau câteva fire de ceapă verde. Amândoi, adusi de spate, transpirati, purtau măști. Unele largi și ponosite.Dar purtau măști. Mi-am zis: uite, oamenii! Fiecare încearcă, așa cum poate,să repecte legea. Să se protejeze. Să protejeze! Seara, la știri, imagini din parlamentul României. Spațiu închis. Niște bărbați, nas în nas, râdeau. Se atingeau complice și… făceau, importanți, legi pentru noi. Adică se bucurau că au modificat o lege pe care tot ei o dăduseră. Acum, așa se potrivește. Să fie modificată. Unii cu măști, cei mai mulți… fără. Mi-au venit în minte imaginile de la prânz. Și mi s-a făcut frică și revoltă. Și lehamite. Cum vor rămâne acești domni parlamentari, care se cred stăpânii lumii, în cărțile de istorie!? Cum să fie respectați pentru ceea ce sunt?! Declarațiile politice nu se fac așa! Pentru așa ceva nu există imunitate! Pentru sfidarea legii există pedepse! Concrete! Fix în legile pe care ei le dau și pe care le flutură când le vin bine la calcule!

Aici și acum nu mai e despre partide, despre baroni, despre corupti, despre privatizări. E despre niste principii de viață, puține, pe care le ai sau nu le ai. Intotdeauna am pledat pentru importanța Parlamentului, ca for legislativ! Am strâns din dinți și am acceptat, în numele democrației, că niște personaje puțin spus dubioase au în pix legile după care mă ghidez. E o limită în toate. Sfidarea legilor în casa în care se fac legile este extrem de periculoasă. Puterea exemplului rău se împrăștie în societate cu viteza unui virus pandemic. Eu întreb: de la cine vor domnii ăștia voturi? Care le e publicul țintă pe care încercă nonșalant, ca niște băieți de cartier, să-l cucerească? Ce profil are?! Eu nu mă regăsesc! Eu n-o să-i votez niciodată!

Cred că în viața asta îl atingem prea rar pe Dumnezeu fără să-i cerem ceva. Dar atunci când Îl atingem fără să cerem suntem parte din miracole. Adevărata revelație a acestui fapt o avem cred doar atunci când murim. Probabil, aproape de moment, ne dorim să nu-i fi cerut niciodată nimic. Dintr-o omenească dorință de a afla CUM AR FI FOST VIATA NOASTRĂ fără să tot vrem de la ea! Viața noastră miraculoasă!