Două sunt cârligele care mi-au oprit timpul recent. Un film pe care am reușit în cele din urmă să-l văd până la capăt, „Patimile lui Isus”, al lui Mel Gibson, și un reportaj despre călugărițe, pe Viasat Nature.
Călugărițele depun sute de ouă. Cu speranța sedimentată în mii de ani, probabil, că măcar câteva insecte vor reuși să reziste primelor clipe de viață ca să perpetueze specia. În 20 de minute, nimfele se transformă. Și, în prima oră de viață, date fiind calitățile de atac și apărare înnăscute, sunt….care pe care. Și își înfig colții abia formați în propriii frați. În numele… supraviețuirii. Cine reușește să treacă de prima oră de viață are șanse să se lupte cu adversari din alte specii. Cum? Ele neputând să zboare deocamdată?! Simplu. Întinzându-și picioarele și mișcându-le ca într-un exercițiu de kung fu să pară mai mari și să-și deruteze dușmanii, evident, uriași în comparație cu ele. Foamea e mare și ŕăbdarea… pùțină. Spre deosebire de, să zicem, iguana de uscat , care e în stare să aștepte și o lună la rădăcina unui cactus să cadă fructul dorit, călugărița face pentru proteine orice. Femela își mănâncă partenerul imediat ce e sigură că poate depune ouă.
De ce i-au zis călugăriță? Pentru că vede acolo unde alte insecte nici nu visează, speciile din deșert având câte 5 ochi. NU! Pentru că poate sta nemișcată multă vreme rotindu-și doar capul la 180 de grade? NU! Pentru că-și ține picioarele anterioare adunate în față ca si cum s-ar ruga. În fapt, e poziția în care așteaptă să dea atacul. Călugărița.
Orice asemănare cu oameni pe care îi cunoașteți pare întâmplătoare! Nu e!
Filmul lui Gibson este greu de văzut. Artistic vorbind, sfârșitul ca om al lui Isus este sfâșietor. Cu toate criticile vehemente și cu toate acuzațiile de blasfemie, pelicula este colosală. Nu știu să fi văzut vreun film ale cărui personaje să-mi aducă în minte oameni pe care i-am întâlnit sau despre care am aflat. Instantaneu. Pe mine însămi m -am regăsit: în spălatul pe mâini de teama de lua o decizie proastă, în frică, în violență, în indoială, în neiertare, în lipsa compasiunii, în neînțelegere. Dar și în dorința de a schimba lumea și pereții ei groși de nepăsare. În filmul lui Gibson nu se vede clar raportul de forțe dintre iudeii care cereau mortea lui Isus și cei care au crezut in Mântuitor. Dar e firesc, dacă judecăm drept. Țipetele și pumnii ridicați reușesc mereu să acopere lacrimile mute și vorbele blânde, chiar dacă lacrimile și vorbele sunt mai multe. Cât despre sânge și dorința animalică de a chinui pe cineva pe care nu-l înțelegi, ele s-au transformat în societățile civilizate în dezinformare și manipulare, lumesc, în bârfă, minciună și ură. E zguduitor. Cum se dărâmă templele din noi taman când ne plimbăm ca niște păuni în ritualul de împerechere. O imagine, un gând profund, o imbrățișare sinceră, o spusă caldă. Și toți ne transformăm în cineva-ul dorit de Dumnezeu. Nu e nevoie de un film ca să înțelegi ideea de sacrificiu. Dar e nevoie să veźi, măcar din când în cånd, sau să simți, dacă nu vezi, cercul care ține lumea, creștină sau nu, la un loc: IUBIREA DE SEMENI. Dăruită, fără așteptarea unui răspuns. Dăruită. E tot un exercițiu de supraviețuire! A speciei căreia Dumnezeu i-a dat tot!
Cele două cârlige care mi-au oprit timpul sunt, de fapt, nevoia perpetuă de a confirma ce știu. Că ne arată Universul în milioane de oglinzi și, culmea, în toate la fel. Doar-doar ne-om schimba. INTRU ÎNVIERE!
HRISTOS A INVIAT!
