Minutul de aur

Întotdeauna am căutat oamenii din oamenii de stat.  Și, ca ziarist, am pus întrebările ghidată de lumina asta. Pentru că nimic nu-i mai de preț decât să fii om. Să ai reacții de om. Să nu-ți camuflezi emoția dacă ea există în tine. Să vibrezi odată cu cei care se uită la tine cu speranță și să înțelegi suspiciunea celor care nu și-ar pune viața în mâinile tale. Adică să-ți recunoști petele și umbrele.  Omul bine construit din omul de stat e garanția răului mai mic dacă nu a binelui total.  Am zis mereu că România are nevoie de un președinte care s-o iubească mai mult decât se iubește pe sine. Adică anii de-i stă la Cotroceni să ponteze pentru țară. Nu pentru el și vanitățile lui. Nu pentru partidul care l-a pus pe steag. Nu pentru bogații care vor să fie și mai bogați și care își desconsideră angajații. Nu pentru Trump. Nu pentru Putin. Nu pentru cărțile de istorie și cronicarii oportuniști. Nu pentru patronii de presă. Nici pentru ziariștii care atacă pentru avantaje. Nici pentru cei libidinoși. Nu de frică. Și, dacă simte că nu poate așa,  să iasă și să spună: nu pot să mi respect principiile, plec! Vreau un președinte care mi  spune adevărul la microfonul Cotrocenilor, nu în memoriile sale bestseller.  Și cum în câteva zile merg să votez, acesta e crezul cu care ștampilez prezidentiabilul.

PS.
Cât despre dezbaterile celor doi candidați. Le-am urmărit ca mai toată lumea. Mi-au dat motive de bucurie și speranță, dar și de rușine și de neîncredere. Nu m-au întors din opțiunea mea! Au cimentat-o!  Am toată admirația pentru ziariștii care-și știu menirea și care nu se gudură ca să fie simpatici fiindcă simt mirosul puterii. Celorlalți le spun că la tv se văd toate!

Simt  îngrijorare când văd generatia care vine dupã noi.  Pare, dar poate gresesc, una cu suflet hăituit. Nu de regim. Nu de societate. De fiecare dintre noi. De părinți, de profesori. De moderatori tv.  De preoți. De noi. Exact așa. Ne dăm de exemplu copiilor și ei ne trag în piept ca pe primul fum de țigară. Un exemplu de oameni  când labili, când nervoși,  când stridenți, când bolnavi de indiferență. Când fricoși. Există un loc ,însă, unde bulversarea copiilor ar putea fi cumva bandajată. O să spuneți biserica. Da. Dar cine își duce copiii la biserică și ce preot ar putea ajunge la sufletul acesta nici mare nici mic? Părinții, cei cu har, sunt puțini și retrași cei mai mulți departe de lume.

Există un loc în care s-ar putea face minuni. Minuni de-a dreptul. Ora de dirigenție! Ce spațiu! Școala. Cât timp! O oră! Cine? Un dascăl cu inimă. Câte s-ar putea vorbi! Câte s-ar putea lămuri! Ce întrebări s-ar naște! Ce liniște s-ar lăsa! Și cum ar aștepta copiii această oră! Am să fac un lucru, aici, pe blog. Am să-i întreb pe copii ce ar vrea să audă și să lămurească la ora de dirigenție! Pentru profesorii care n-au apucat să ajungă la inima asta hăituită! Sau pentru cei care n-au curaj să bandajeze răni! Sau, pur și simplu, pentru cei care, cocoșați de griji, așteaptă dirigenția să mai respire un pic! Va urma!

Cred ca președintele Iohannis n-a votat cu el. A pus ștampila pe singurul contracandidat din top 3 care nu i-ar face probleme în turul 2. Cum ar veni: te faci frate cu dracu’ să treci puntea!

Dragii mei, pentru voi, căci sunt convinsă că prețuiți adevărul: eu nu am cont de instagram și nici de facebook. Precizarea se impune pentru că văd că, în numele meu și folosindu-se de imaginea mea, oameni pe care nu-i stiu postează părerile lor. Singurul loc în care am ales să mă exprim public este blogul de față.

Caut să țin blogul departe de politică. Mi-a consumat multă energie și, dacă mă întrebați ce s-a ales din consumul ăsta, am să vă răspund enervant de sincer: NIMIC. Nu pot să nu observ însă agitația acestor zile. Oameni care și-au ales tabăra și prospectează să vadă cine mai e ca ei, cu ei. Pare că tabăra e ceva concret, le întoarce interesul, le respectă așteptările, le face viața mai bună și sufletul mai ușor. N-aș zice că e chiar așa. Pentru unii, tabăra înseamnă posibilul partener de afaceri. Ei se agită pentru bani și putere. Banii și puterea lor. Pentru alții, îndârjirea are mai mult sensul unei răzbunări pe caracterul celor care au condus România. Vor să scape, scășnind din dinți, și de urmele decidenților, nu doar de ei. Sunt românii care tânjesc după un viitor drept pe care speră să-l apuce. Votează răzbunându-se pe nepotisme, pe mediocritate pe umilința trăită. Și mai sunt unii…ca vântul. Votează și ei cu cine le sare în ochi din buletinul de vot. Așa, ca să nu zică lumea că n-au votat.

Mă întreb dacă va regăsiti in vreuna din tabere. Caci dacă nu, înseamnă că v-ați pierdut speranța. Și tare mi-e teamă că sunteți mulți! Vă văd pe stradă oprindu-vă triști în fața afișelor care mint zâmbete și principii. Eu n-am curaj să vă spun cu cine să votați! Spun doar că nu cunosc altă cale decât aceea de a ieși la vot! Doamne ajută!