Minutul de aur

TIMPUL PREȚIOS AL MATURILOR
Un text de Mario de Andrade
poet și eseist brazilian
1893-1945

„Am numărat anii mei și am constatat că am mai puțin timp să trăiesc de aici înainte decât am experimentat până acum.

Mă simt ca acel copil care a câștigat un pachet de dulciuri: primele le mănâncă cu plăcere, dar când și-a dat seama că au mai rămas puține, a început să le guste intens.

Nu mai am timp pentru reuniuni interminabile în care sunt discutate statutele, regulile, procedurile și reglementările interne, știind că nimic nu va fi atins.

Nu mai am timp să sprijin persoane absurde care, în ciuda vârstei lor cronologice, nu au crescut.

Timpul meu este prea scurt: vreau esența, sufletul meu se grăbește.

Nu mai am multe dulciuri în pachet!

Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care știu să râdă de greșelile lor și care nu sunt umflați de triumfurile lor și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși. În acest fel, demnitatea umană este apărată și ne îndreptăm spre adevăr și onestitate.

Este esențial faptul că face viața utilă.

Vreau să mă înconjor cu oameni care știu cum să atingă inimile,

de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului.

Da, mă grăbesc. Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea o poate da!

Nu intenționez să pierd niciuna dintre celelalte bunătăți. Sunt sigur că vor fi foarte rafinate, cu mult mai delicioase decât cele mâncate până acum.

Scopul meu este să ajung la sfârșit, mulțumit și în pace cu cei dragi și cu conștiința mea!”.

Moartea. Face din fiecare un om bun. Câteva clipe. Când auzim că a murit… cutare. Închidem ochii, strângem buzele. Ne facem o cruce. „Dumnezeu s-o/să-l odihnească în pace!”… Ne imaginăm morți. O secundă. „Oricum, noi mai avem de trăit. Asta e… viața merge mai departe.” Și aș zice că ne-am desprins de subiect. Că ne vedem de… viața noastră. Nu. Moartea altora trage de noi ca o prostituată agățată de ușa mașinii. „Cum? A murit?” devine „Cum a murit?”. Cu variantele sinistre: arăta rău, nu? Mirosea? Era îmbracat/ă? Cu ce o s-o/ să-l îmbrace? S-a lungit? Ai văzut-o cum plångea? Dar averea? Casa cui rămâne? Copiii? Ai citit ce a declarat vecina? Dar bărba-so?….

Moartea altuia ne ține locul cald pe banca bârfelor. Ne face înțelepți. Dăm sfaturi. Ne arătăm revolta față de excesele mortului. Față de cum și-a trăit viața. Explicăm ca niște specialiști cum ar fi putut să mai reziste un pic pe aici. Știm, pe scurt, încă un pic din cum să NU MURIM.

Moartea altuia nu ne ajută să trăim mai frumos. Să visăm mai mult. Să nu fim sclavii banilor și ai publicității. Să däm din ce ne e drag, nu din ce aruncäm. Să ne recunoaștem rănile ca să le putem trata… Schimbarea noastră de frica morții care SIGUR VINE e doar un gând care ține puțin. Un zvâc. Un: gata, știu, de mâine! Și… revenim la traiul nostru de fiecare zi. Despre care nu vorbim niciodată serios cu cei dragi nouă. Întotdeauna ne va fi mai la îndemână traiul altora. Și moartea altora. Nu vorbim niciodată despre moartea noastră.

Cristina a murit! Mulți dintre cei care o judecau pentru implicarea ei totală, uneori la limita puterii de înțelegere, în salvarea și îngrijirea animalelor s-au… întors. Vorbesc acum despre… minunatul suflet ce-l avea! Așa suntem noi. Așa de asumați suntem! Așa de sinceri. Cine ne poate schimba vreodată? Pare imposibil!

Fii în Lumină, Cristina! Dumnezeu să te aibă în paza Sa! Și, dacă tu crezi că merităm, roagă-te pentru iertarea noastră acolo unde ești!

Da, Sărbători fericite! Să fie….să vă aducă…să nu știu ce și nu știu cum! Foarte frumos, doar știți, mă impresionez ușor cànd vine vorba de momentele care aduc oamenii împreună. Vreau totuși să vă povestesc o întâmplare reală pe care să o judecați cum vă e simțirea. Dar să o judecați serios. Sunt convinsă că nu o dată v-ați urcat într-un lift. Nu, nu cel de la Lido! Sau Radisson! Lift de bloc turn, made in Romania anilor 70-80. Lift vechi. Cârpit pe ici pe colo cu câte o oglindă, să se aranjeze domnii sau doamnele în ea, când vin târziu acasă!Bine, pentru ideea de spațiu, ar spune arhitecții. Nu atât vremea cât mai cu seamă oamenii au tapetat pereții lifturilor cu numele, revoltele și,foarte des,  incultura lor. Pe alocuri, pe unde timpul a luat vopseaua, unii au ținut să contribuie și ei și să sfredelească placajul pânä ce n-a mai fost nimic de rupt. Până la casa liftului. BUN. Acum, așa cum știți , desigur, educația vine la pachet cu faptele. În cazul nostru, un locatar deranjat de mizeria umană s-a pus pe oblojit peretii liftului din blocul său. Unde era gaură, a astupat. Unde erau scrijelituri, a curățat. Și, ca să nu lase cusătura la vedere, a lipt peste …un pitic. Din Albă ca Zăpada. Ca aceia care salută copiii în sălile grădinițelor. Figurina, luată de la librărie, special pentru decorarea liftului, imi imaginez. Nu m -am prins cât au trăit piticii fraților Grimm, dar viața acestuia a fost surprinzător de scurtă. Locatarul a constatat trist, cel mai probabil, că piticul său a dispărut. Și, culmea, n -a cedat nervos.

A înlocuit desenul, cât putu de repede, cu ….Scufița Roșie, tot a fraților Grimm. Ce să vezi, nu mai colinda nimeni, ca să dai vina pe colindători, și totuși abțibildul, al doilea, dispăru și el. Acum …liftul este ca înainte. Cârpit de locatar și, ostentativă, badjocura personajelor  din poveștile triste, autohtone. Ce vreau să spun cu aceasta întâmplare, în ochii unora…derizorie, e că țara asta arată ca liftul cu pricina. Unde sunt mai mulți oameni educați decât cei proști și răi…pereții ei, străzile, casele sunt în trendul civilizației. Unde raportul se inversează, ți-e rușine să spui că ești de-al locului. Dar pentru mine știrea e că un om, ACEST OM care a împodobit liftul pentru toți cei care s-au plimbat cu el, există!!! L-aș prezenta comunității fără ezitare și i-aș da putere de decizie. Aș înlocui afișele de campanie pentru primărie cu imaginea sa. Pentru că mi-e clar că doar astfel de români pot schimba țara. Cei care se apleacă să strångă după alții. Anonimii care fac gesturi frumoase necondiționat. Cei care nu ies în fața niciodată dar fără de care ne -am sufoca în propria noastră comoditate.

Mă inclin în fața dumneavoastră, oricine ați fi! Pentru mine sunteți CINEVA!

Sunt oameni care te îngheață. Nu știu să spun cine ascute lama cuvintelor și a tonului lor, dar iți sângerează abundent sufletul când îi auzi. Și îi auzi fără să-ți propui. Au o calitate : sunt promovați…. pentru savoarea cu care împart de la jigniri până la dejecții. Și, ce să vezi, nu-s politicieni, presupunând că ei ar fi cei mai murdari! Și asta mă intrigă suprem: sunt oameni a căror meserie e despre frumos. Oameni care pun culori una lângă alta, care văd spectaculosul acolo unde mulți dintre noi nu avem ochi. Sunt oameni ai frumosului. Până deschid gura. O secundă mai încolo: bube, mucegaiuri și noroi, vorba lui Arghezi. Este o doamnă foarte fină care comentează cum se îmbracă unii-alții. Fină… pentru că poartă rochițe diafane. Am văzut-o la televizor. Era invitată într-o emisiune cu doi moderatori. Amândoi erau ca niște copii cu capete plecate ca după o notă proastă la caligrafie. Doamna stăpânea platoul. Ea era deșteapta, frumoasa, bine îmbracata, sexoasa, profesoara, șefa, plictisita, deranjata de invitație, mult prea ocupata, vizionata, căutata, geniala. Cacofoniile voite ale doamnei, limbajul de Rahova, vocea de sculată din somn, ochii dați peste cap, atitudinea de divă căreia îi pute tot…. acestea sunt câteva din ingredientele unui personaj, înțeleg, adulat de public. De ce? Cum se poate ca un om considerat intelectual să aibă atitudinea asta? Ce din noi poate să rezoneze cu așa ceva? Cine e publicul acestei doamne, de exemplu? Cine are nevoie de hainele ei, de sfaturile ei, de comentariile ei? Pot să accept ideea de rol. Nici nu contează că e de import! Dar să te lipești de un rol în care să calci în picioare oameni și emoții în numele frumosului… e ridicol. Sunt surprinsă și, probabil, foarte înjurată de cei care au recunoscut personajul și care-i sunt fani. Ca să fiu foarte sinceră, dragii mei, puțin îmi pasă de doamnă. În fond, fiecare trăiește extazul și agonia cum știe mai bine. Mă uit, da, la răutate, șmecherie și cinism. În curând ne vor sufoca. Și mă uit la repere, tot zic asta. Și da, caut să pricep profilul celor care se lasă furați de un mesaj împachetat atât de urât. Mai am de învățat! Mult!

O experiență recentă mi-a strâns  stomacul și mi-a confirmat, din păcate, ce știam: că pe oamenii cu bani și goi pe dinăuntru nu-i pot transforma sau educa etichetele pe care le lipesc de haina scumpă , în dreptul inimii.  Faptul că ei ar fi, de exemplu,  parte dintr-un club de caritate nu schimbă cu nimic imaginea jalnică a unor personaje  care au descoperit compasiunea în revistele glossy și deci…dau lecții de compasiune. Și cum să țină discursuri pompoase dacă nu între două înghițituri de caviar!?  Ar trece omul și peste asta. Dar vede aproape o mână de copii „de-ai casei” ofertați cu niște …cartofi prăjiți sleiți. Copiii cărora nu le dă nimeni vreo importanță peste an sunt chemați la sindrofii de sfârșit de sezon ca să legitimeze că smecherii au grijă de viitorul mișcării umanitare. Munca acestor copii, transpirația lor și timpul pe care-l petrec gandindu-se cum să facă rost de bani pentru sănătatea confraților lor săraci și abandonați prin lume sunt ZERO în ochii bogaților dornici de entertainment. Cum să dai bani pe munca unor copii când pițiponceala e pe bază de lanțuri scumpe?! Cu lanțurile mergi acasă și i le atârni doamnei de gât. Așa da mesaj de …caritate! Ce e mai caritabil decât să te îndopi și să cumperi lux!

De fapt, dragii mei, totul este o spoială uscată pe zidurile murdare ale unei unei societăți care, săraca, vrea să respire aer curat și chiar ar respira dacă unii nu și-ar turna pe ei sticluțele cu parfum de contrabandă! În ochii tuturor, fără decență și, ce e mai trist, sub steagul voluntariatului.

În această țară, o regină, regina Maria, a stat la căpătâiul bolnavilor de holeră și s-a chinuit în tranșee, în bătaia gloanțelor, să ajungă la soldații răniți! Să le panseze rănile! Ca să vadă soldații și să simtă că regina lor e cu ei, nu în puf, la palat.  Că au același steag. Că pot lupta și muri împreună! Dumnezeule mare, unde suntem!

Despre rezultatul alegerilor? Am votat și m-am bucurat că oamenii au ieșit să voteze! Aștept și eu, ca toată lumea, să văd: câștigătorii știu ce le-au pus românii pe umeri?! Răspunderea lor este uriașă. Momentul e, probabil, un t zero. . Altceva mi se pare interesant zilele acestea: schimbarea gărzilor și foamea de putere. Obișnuim, și vă includ în concluzia mea pentru că dacă am fi mult diferiți nu ne-am întâlni pe blogul acesta, să privim show-ul ca și cum e al lor, al politicienilor. Doar al lor si doar despre ei. Îmi permit să fiu nepopulară pentru că mă interesează să construim, nu să dărâmăm. Ce se întâmplă zilele acestea: reproșuri, tabere, bârfe, trădări și schimonoseli de tot felul, toate sunt și despre noi. Eșecul și succesul, fiecare în cămara lui, sunt stimuli care aprind vâlvătaia. Rar am văzut oameni care să știe să așeze liniștea înaintea furiei, după un eșec, și modestia înaintea trufiei, după un succes. Asta ține de educație și inteligența emoțională. Așadar, spectacolul săbiilor ascunse în poșetele politice poate fi un prilej de meditație. La o scară… nemediatiźată, în familii, în școli, în firme private, în instituții ale statului, posibil ca scenele, cu replici cu tot, să fie aceleași. Spălatul rufelor în sufragerie, lupta pentru întâietate, purtată fără principii, datul din coate și ieșitul în față cu orice preț, manipulările , atacurile murdare și șantajul, opulența și stridențele…acestea și altele nu sunt doar cărțile politicienilor. Așa că meditația la care vă invitam mai sus nu ne-ar strica. A, e foarte adevărat. Oamenii ale căror mișcări sunt sub reflector au o răspundere uriașă. Ei sunt cei care consolidează în privitori răul sau binele, după caz. Din păcate, presa flutură modele și, îmi permit să spun, în revoltător de multe cazuri, modelele sunt personaje de-a dreptul dubioase. Insist totuși: ce bine ar fi să schimbăm la noi lucrurile care nu ne plac la alții! În felul ăsta, cine știe, poate că lumea se va întoarce pe față, că-i pe dos! Și cei care se vor așeza în frunte vor fi lideri adevărați, nu boși sau caltaboși.

Întotdeauna am căutat oamenii din oamenii de stat.  Și, ca ziarist, am pus întrebările ghidată de lumina asta. Pentru că nimic nu-i mai de preț decât să fii om. Să ai reacții de om. Să nu-ți camuflezi emoția dacă ea există în tine. Să vibrezi odată cu cei care se uită la tine cu speranță și să înțelegi suspiciunea celor care nu și-ar pune viața în mâinile tale. Adică să-ți recunoști petele și umbrele.  Omul bine construit din omul de stat e garanția răului mai mic dacă nu a binelui total.  Am zis mereu că România are nevoie de un președinte care s-o iubească mai mult decât se iubește pe sine. Adică anii de-i stă la Cotroceni să ponteze pentru țară. Nu pentru el și vanitățile lui. Nu pentru partidul care l-a pus pe steag. Nu pentru bogații care vor să fie și mai bogați și care își desconsideră angajații. Nu pentru Trump. Nu pentru Putin. Nu pentru cărțile de istorie și cronicarii oportuniști. Nu pentru patronii de presă. Nici pentru ziariștii care atacă pentru avantaje. Nici pentru cei libidinoși. Nu de frică. Și, dacă simte că nu poate așa,  să iasă și să spună: nu pot să mi respect principiile, plec! Vreau un președinte care mi  spune adevărul la microfonul Cotrocenilor, nu în memoriile sale bestseller.  Și cum în câteva zile merg să votez, acesta e crezul cu care ștampilez prezidentiabilul.

PS.
Cât despre dezbaterile celor doi candidați. Le-am urmărit ca mai toată lumea. Mi-au dat motive de bucurie și speranță, dar și de rușine și de neîncredere. Nu m-au întors din opțiunea mea! Au cimentat-o!  Am toată admirația pentru ziariștii care-și știu menirea și care nu se gudură ca să fie simpatici fiindcă simt mirosul puterii. Celorlalți le spun că la tv se văd toate!

Simt  îngrijorare când văd generatia care vine dupã noi.  Pare, dar poate gresesc, una cu suflet hăituit. Nu de regim. Nu de societate. De fiecare dintre noi. De părinți, de profesori. De moderatori tv.  De preoți. De noi. Exact așa. Ne dăm de exemplu copiilor și ei ne trag în piept ca pe primul fum de țigară. Un exemplu de oameni  când labili, când nervoși,  când stridenți, când bolnavi de indiferență. Când fricoși. Există un loc ,însă, unde bulversarea copiilor ar putea fi cumva bandajată. O să spuneți biserica. Da. Dar cine își duce copiii la biserică și ce preot ar putea ajunge la sufletul acesta nici mare nici mic? Părinții, cei cu har, sunt puțini și retrași cei mai mulți departe de lume.

Există un loc în care s-ar putea face minuni. Minuni de-a dreptul. Ora de dirigenție! Ce spațiu! Școala. Cât timp! O oră! Cine? Un dascăl cu inimă. Câte s-ar putea vorbi! Câte s-ar putea lămuri! Ce întrebări s-ar naște! Ce liniște s-ar lăsa! Și cum ar aștepta copiii această oră! Am să fac un lucru, aici, pe blog. Am să-i întreb pe copii ce ar vrea să audă și să lămurească la ora de dirigenție! Pentru profesorii care n-au apucat să ajungă la inima asta hăituită! Sau pentru cei care n-au curaj să bandajeze răni! Sau, pur și simplu, pentru cei care, cocoșați de griji, așteaptă dirigenția să mai respire un pic! Va urma!