Ce moment!

de Dana Chera
dana chera-ce moment

Pe strada către piață, oamenii se salută cu inima strånsă că s-ar putea vedea ultima dată. Mă uit la ei și mă trec lacrimile. E prima oară când văd așa tristețe ascunsă stângaci în: trecem noi și de asta…, n-o veni acum sfârșitul lumii! Fiecare, însă, are un… dar dacă?! Fiecare își vede copiii, părinții, iubirea, casa, prietenii, strada, bucuriile pe care avea în plan să le facă.

Ne-a împins pandemia înapoi, în viețile noastre. Acelea pe care aproape nu le mai simțeam. Săream ca niște gânduri haotice din Paște în Crăciun, din nuntă în parastas, din depresie în exaltare, din ură în milă, din mândrie în umilință. Acum am vrea să repetăm tot. Ca să facem mai bine, mai încet, de la capăt.. tot. Și, cu mintea la ce am fi putut face, iar suntem în punctul în care am putea rata prezentul în care ne împinge catastrofa asta. Prezentul. Acum. Ce ne bucură acum? Ce avem acum? Ce spunem acum? Ce simțim acum? Ce putem face acum pentru SUFLETUL nostru hăituit? E un moment. E momentul de grație în care putem, dacă vrem, să facem cunoștință cu musafirii din viețile noastre. Cu noi! Și dacă ne simțim singuri, să vorbim cu Dumnezeu! Dacă ne e frică să-I spunem. Dacă nu știm calea, să-L întrebăm. El poate fi oricine se gândește la noi, ne sună, ne lasă la ușă o sticlă cu apă și pe geam desenează o inimă! El poate fi copilul care ne întinde o jucărie sau vecina care le strigă oamenilor de la gunoaie să golească și tomberoanele noastre.

Suntem din nou în viețile noastre! E tot ce contează! Să le întindem mâinile curate! Le-o fi fost dor de noi!

You may also like

%d blogeri au apreciat: