Le spuneam odată unor colegi de-ai mei că mă dezgustă ziariștii care merg la conferințe de presă și lansări de tot felul cu gândul la potolul de la finalul evenimentului. Nu mi-am schimbat deloc opinia, ba, pe măsură ce îmbătrânesc, devin tot mai încordată când văd sau mi se povestesc întâmplări cu „foame mare dacă-i gratis”. Am dat un exemplu cu cel mai mic păcat al meseriei ăsteia ca să nu creadă nimeni că breasla de unde vin nu e populată cu oameni fără jenă și cumplit de oportuniști. Bun! De asta îmi permit să observ că, uneori, oamenii mici din oamenii mari devin monștri. Nu există să-ți dea Dumnezeu șansa de a ocupa o funcție de răspundere și să lași omul mic din tine să te înghită. Să te dai în spectacol ieftin cumpărându-ți mâncare scumpă cu banii de protocol, ca și cum protocolul e pentru stomacul tău, nu e pentru oaspeții ale căror idei și influență ar trebui gâdilate pentru mai binele comunității. Să-ți plantezi arborele genealogic în birourile insituției ca și cum marca de „rudă a ta” a angajaților e peste orice altă calitate. Să trăiești cum n-ai trăit vreodată din resursele de până să fii șef.  Doar pentru că te-a uns conjunctura șef și nu te întreabă nimeni lucruri… „neserioase” sau, dacă te întreabă, …te faci că plouă îngroșând obrazul. Să ajungi să crezi că ești buricul pământului înlăturând orice zvâc de bun simț. Să te uiți la oameni de sus ca și când îți datorează viața.

Și aș continua! Mă opresc pentru că sunt convinsă că recunoașteți  în descriere multe personaje. Și ele, în esență, ar putea fi niște oameni mari. Dacă oamenii mici din ei nu i-ar devora bucată cu bucată,activați de resorturi barbare. Faceți un exercițiu în seara asta: analizați de câte ori ați fost mic peste zi. Și cât de mari puteați să fiți, dacă nu erați mici. Îndrăznesc să am abordarea asta pentru că e mai ușor să vorbim despre alții. Promit să mă supun aceluiași test.