La poarta bisericii, pe gardul de piatră, stă un domn. Ponosit îmbrăcat, cu pantofi care, de la atâta mers, au forma pietrelor din asfalt. Bărbatul din fața mea e ușor paraplegic. Chipul lui mi-e cunoscut. L-am tot văzut prin oraș. Omul, de 70 de ani, are o bicicletă cu trei roți, din bucăți de tot felul. Mă apropii de el cu niște cutii de pantofi. Și-l întreb:
– Aveți nevoie de ei? Sunt 42.
Se uită cu atenție la cutii. Se îndreaptă de spate ca să-și poată aduna mai bine vorbele. Și-mi spune căznindu-se să-l înteleg din prima:
– Eu… port… 44!
Îsi relaxează spatele, se face mai mic parcă și continuă să privească asfaltul. Din biserică răzbate rugăciunea din ziua de început a Postului Mare: Miluiește, Doamne, sufletul meu!
Săracia nu l-a împins să ia ceva ce, cu siguranță, îi va fi de folos altcuiva. N-a zis: iau pantofii și oi primi pe ei ceva la schimb. Poate mâncare, poate bani. Poate le voi tăia călcăiul și-i voi purta când n-o să mai am ce pune în picioare. Nu i-a luat.
– Eu port 44!….
Nu știu de ce îmi vine să stric povestea asta adevărată cu o remarcă ușor insolentă. Oricât ar purta prim ministrul și colegul său care se încălzește să-i ia liocul… ei poartă cât vor ei, când vor ei, cum vor ei.
Toți cei care au țara pe mâini poartă cât vor ei, ca să le fie bine!
P.S.
Delfinii, față in față cu un banc de sute de pești, mănâncă… pe rând. Da. Sunt atât de inteligenți încât s-au prins că dacă se reped toți asupra peștilor, îi vor împrăștia și nu se vor alege cu nimic. În timp ce un delfin atacă bancul, ceilalți țin peștii laolaltă. În ce ordine mănâncă, de ce nu sare vreunul rândul, cum fac…., greu de priceput pentru specia noastră care face orice să trăiască pe picior mare.
