Ascultam oameni. La radio. La TV. Pe strada. Oriunde. Ce spun… pare simplu. Ce explica… pare logic. Si usor de infaptuit. M-am intrebat zilele acestea de ce e atat de mare haul intre vorbe si fapte. Intre logica si fapte. De ce e atat de greu de facut ce gandim si ce spunem. Si multa lume, probabil, ca mine, are aceeasi frustrare. Ce-i atat de greu sa faca statul ce-i normal sa faca in vreme de criza sanitara devastatoare? Adica sa functioneze cu fermitate si respect fata de oameni si vietile lor? Din pacate, „Statul” nu inseamna niste oameni cu putere la o masa. Statul, la noi, e fiecare om de la masa aceea. Fiecare, cu interesele lui. Fiecare, cu putregaiul pe care vrea sa-l acopere. Fiecare, cu orgoliul sau. Un singur „ce” ii tine impreuna. Dorinta de a se impauna daca iese bine si de a da vina pe celalalt daca iese rau. Viata noastra e in mainile unor oameni cu putere, care nu sunt impreuna. Care nu se respecta. Care nu se cunosc. Care pandesc greseala celui de langa ei. Care, in cele din urma, isi fac selfie-uri PE MORMANUL DE MORTI. Pentru care ziua lor de maine e mai importanta decat ziua noastra de azi. Asa stand lucrurile, sa ne agatam de ce putem, dragii mei. Supravietuirea noastra, ca individualitati, a noastra, ca popor, tine de fiecare dintre noi. Si de cat de repede il ridicam de jos pe cel pe care nu-l cunoastem si care nu mai are putere sa strige dupa ajutor. De fapt, de casa pe care ne-o construim singuri dar impreuna, fara sa ne dam seama, in aceste zile planse si grele!
