Sunt fascinată de oglinzile pe care ni le arată Dumnezeu peste tot. Oglinzi-situații, oglinzi-gânduri, oglinzile-oameni. Oglinzi. In care ne regăsim cu toate ale noastre, dar rar admitem ca ele sunt mijloc intru evoluția noastră. Spunem adesea: ce greu îi e! Sau și eu aș fi făcut la fel în locul ei! Sau: ce arogant! Nu ne băgăm nicicum în poveste. E mai drăguț să vorbești deapre altul decât despre tine. Aș insista asupra aroganței! Sigur în ultima vreme ați spus asta despre unul despre altul. Pare că aroganța e în sângele nației asteia, care doar in mod excepțional e umilă de șterge pământul. Față în față cu moaștelor sfinților! În fapt, e umflată până la cer. Suntem aroganti de la sărac la bogat. De la vânzător la consul. De la vidanjor la politician. Pentru că nu suntem siguri pe noi și atunci impertinența ne ține de protecție socială. Impertinența și suficiența ne-au fost sădite, probabil, în suflet în anii grei ai comunismului. Arogantul secretarul de partid desconsidera cum respira. In fața lui, doar ăia care știau carte și meserie se puteau îndrepta de spate. Avea sistemul nevoie de ei. Restul, cocoșați. Ca să nu bată la ochi. Acum e ca si cum cei cocoșați și-ar lua revanșa, iritați de frustrările acumulate în generații. Numai oamenii care iși dau seama de propria lor aroganță pot amenda aroganța. Doar cei care se rușinează de propria lor infatuare pot fi deranjați de infatuarea aproapelui. Și doar ei pot vindeca ciuma asta care distruge spirite și sapă gropi. Încerc să mă văd în oglinzile de jur împrejur și nu spun că-mi place. Dar prefer să cresc eu decât să mă crească alții. Dragii mei, nu închideți ochii când vedeți o oglindă!