Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că îl dor morții, și gloanțele, și lacrimile, și trădările, și sărăcia, și icoanele călcate de bocanci, și hartiile fără valoare, și străinii care ne-au stalcit limba, și hoțiile, și frica oamenilor buni, și indiferența copiilor ce vin, și țara care se micește. De sus, le vede pe toate. Oricat de ciuruit ar fi și neîngrijit. Oriunde ar fi înalțat. Mereu. Al Romaniei.
Intr-un dulap vechi, dintr-o casā cândva locuitā, un pāianjen slab de bātrânete asista înmārmurit la un spectacol parcā pus în scenā pentru el. Câteva sosete tārcate strigau una la alta si se împingeau: cā nu e loc pentru toate pe raft, cā unele sunt prea flausate si iau din aerul celorlalte, cā gāurile din cãlcaiul unora sunt atat de mari cā, practic, oricine s-ar incurca dacā ar fi sā le încalte. Ce sā mai?! Un scandal în toata regula. Nimeni nu stie de la ce s-au luat. Poate de la plictisealā, se gândea pãianjenul, care , intre noi fie vorba, se abtinea sā nu intervinā, mācar cā nu tinea cu niciuna dintre ele.
Au trecut zile în sir si cearta sosetutelor se umfla ca laptele pus la fiert. De unde atat energie sā-si facā vânt din dulap era greu de imaginat. Cert este cā nici paianjenul , nici sosetele nu mai stiau dacā afarā e varā, dacā nu cumva iarna îngropase casa sub zãpadã, daca se auzeau pāsāri cântand a primavarā sau , pur si simplu, venise toamna. Pāianjenul chiar credea ca o sa moarā intr-o zi si nimeni n-o sā observe. Trist , as zice.
Doar cā, asa cum se intampla în viatā, într-o zi fu cu totul si cu totul ….altfel. Sporovāiala din cutia de lemn care mirosea a scortisoarā s-a opit brusc. Ziceai cã un regizor nervos dãdu STOP filmului, suparat pe actori. Sosetele rāmāseserā cu gura cāscatā. Ca niste figurine de cearā sculptate de un pensionar dornic sā-si treacā timpul cu rost. Din afara cutiei se auzeau zgomote de pasi apoi, parcā prea repede , o mânā asprā de bārbat si-a rāsfirat degetele murdare ridicând praful de pe raft de nu se mai vedea sosetā cu sosetā. Ce voia? Cine era? Ce cāuta? De ce? Asa se întrebau, din ochi, sosetele. Pânā când una dintre ele fu apucatā de mâna strainā, gata sā fie trasā afarā din dulap. Era sfarsitul! Ar fi vrut bietele sã-si cearã iertare una alteia, sã le întrebe cineva dacã au vreun regret…chestii ca de final de relatie. Desteptele de ele s-au scuturat insã de pulberea timpului si , ca printr-o minune, incredibil, ar spune paianjenul, se înnodarā una de alta la capete si, intinzand sirul mai sā se destrame toate, au prins ciorapul care urla de durerea despārtirii. Cea mai groasã dintre ele îsi înfipse cãlcaiul în coltul raftului si dãdu semnalul: mai bine murim toate cu demnitate decat sã pierdem vreuna dintre noi! Sirul de ciorapi înnodati era acum tensionat ca firele de curent. Ochii pãianjenului iesirã din orbite, asa de mare era incãierarea. Rāzboiul durā secunde bune, lungi cât o zi de luni. Si putin a lipsit sã se nu sfarseascã tragic. La un moment dat, nu stie nimeni cum, un fir rebel dintr-un un ciorap de matase reusi sa taie un deget al mainii de om rãu. Se auzi un tipāt si o bolborosealā intr-o limba a bãrbatilor care se cred vikingi. Usa dulapului se trânti gata sã sugrume sosetelor pofta de viatã. Si a rāmas inchisā si acum când vorbim. Ce a fost inãuntru dupã rāzboiul sosetelor cu mâna strãinului, numai paianjenul poate spune. Si noi am aflat mai greu, cãci paianjenul, sensibil cum v-ati data seama cā era, plânge încā. De bucurie. Cine ar fi crezut, isi zicea: sosetele au uitat brusc de …culori,gāuri si diferente, de vorbe urate si de supãrãri .S-au luat in brate si si-au împletit cum au putut firele trase. Au avut grijā una de alta pânā in ziua de azi. Si, cand se mai pierde vreuna desperecheatã pe raft, nu moare nimeni de furie. Cred cã ati vãzut si voi în sertarul vostru cu ciorapi ce bine se înteleg suratele!
Ce ai in comun cu altii te uneste cu ei and ti-e greu. Ce n-ai în comun cu ei face lumea mai coloratã. Sã nu ne plictisim!
A fost o dată! Căci numai o singură data s-a putut întampla o asemenea minunătie. N ai fi zis dacă ai fi fost acolo cand…
Dar să începem cu începutul. Într-un sat cu nume greu de rostit, PLANGĂCELRĂU, trăia la marginea unui lan de porumb o fetită. Nimeni nu stia a cui e, cum reusea să se îngrijească si, mai ales, cum de-o lăsase Dumnezeu asa de frumoasă. Era senină! Ca un cer de vară cand încă soarele nu-l arde. Si blandă, chiar dacă lumea se zgaia la bordeiul sau din chirpici iscoditoare si pusă mereu pe barfit. După întelepciune si liniste, părea o bătranică. După statură, să fi avut vreo 7 anisori. În ultima zi de toamnă a anului acela, pe campul cu porumb de langă casa fetei , se juca de-a v-ati ascunselea cu frunzele un firicel de vant. Si ce ? Nu s-a mai văzut asta? Ba da, dragii mei. Doar ca firicelul prinse la un moment dat atata putere că puse la pămant porumbul necules si ridică spre sat un nor de pămant uscat amestecat cu fan si bolovani. Si vuia vantul atat de tare ca sătenii isi astupau urechile cu ce puteau. Se cutremurau de frică. Trăiau sfarsitul lumii, asa isi spuneau, bătand cruci si cerand iertare unui Dumnezeu pe care il descoperiseră, probabil, de cand cu vijelia. Ca răi cum erau…n ai fi zis că au vreun Dumnezeu. Ulita îngustă a satului se făcu pustie. Lumea stătea pitită în pivnitele caselor. Cum să vadă că o creatură mica se ivi la un moment dat în capătul drumului. Cainii o lătrau bucurosi că nu păzeau singuri apocalipsa. Cocosii o salutau cu penele răvăsite. Caii nechezau plecandu-si capul în fata botului de om. Pe unde trecea fetita , pomii isi potoleau freamatul nebun. Si mogaldeata păsea incet. Parcă dorindu-si ca vijelia să se despartă în tihnă de fiecare fir de iarbă. Se linistea furtuna cu fiecare pas al creaturii pană ce satul se aseză în matca lui. Rand pe rand, oamenii iesiră din case. Uitand sa-I multumească Dumnezeului lor ca le-a cazut gardul, nu casa. Si curiosi nevoie mare să vadă nu cumva vecinii lor au fost mai norocosi decat ei. Si, culmea, nedumeriti ca bordeiul de la capatul satului era neatins de furtuna. Cum? De ce? De ce gardul lor a fost pus la pamant si bordeiul ….
Din spatele unei panze care tinea loc de geam, fetita suspina trista ca oamenii au pierdut bunatătea. Si nu stia ce să facă pentru sufletul lor. Dădu sa iasa din casa spre nicăieri. Numai că, în ograda cu oameni mirati, se adunaseră si cainii , si caii , si cocosii, martorii minunii din vremea furtunii. Si toti s-au strans in jurul copilului si asa au rămas. Caci animalele s-au făcut cruci de piatră iar fetita un izvor ce aruncă apa spre cer ca niste maini care se roagă. In satul fără caini, cai si cocosi, în satul PLANGĂCELRĂU, oamenilor le e rusine unul de altul. Si plang si acum ca să- si spele veninul din inimă. Cand se vor îmbuna, pietrele de jur imprejurul izvorului se vor face animale la loc. Si acolo, în satul PLANGĂCELRĂU, si oriunde mai vedeti izvoare străjuite de bolovani .
Bunătatea se vede cand ti-e sufletul plin de durere si simti ca lumea s-a sfarsit pentru tine. Dacă n-o ai atunci, n-ai avut-o niciodata. Si greu de crezut ca se va aseza în inima ta. Dar daca tot se asează, miraculous, tine-o bine!
Îi cerem multe lui Dumnezeu. Teoretic, pentru că nu știm CE din ce-i cerem ni se cuvine, ni se potrivește. Să aleagă El și noi să spunem…păi, TU ne -ai dat, descurcă-te cu noi! Firea asta a noastră, de-o labilitate fără margini și de o neasumare constantă, ne pierde mai mult decat orice pe lumea asta. Am vrea tot, deși ne-am plictisi imediat ce-am primi tot. Dar daca nu primim, ni se dărama universul sau îl dăramam pe al altora. Pentru painea de maine si poimaine, ne transformăm în animale. Pentru ea, ne lăsăm de principii. Dacă ne-ar întreba cineva serios: crezi că maine va fi mai bine?…cu siguranță, vom spune: să trăim pană maine! Deci nu știm dacă trăim pană maine, dar murim azi pentru painea de maine. Omoram AZI pentru ea. Inșelăm AZI pentru ea. Furăm AZI pentru ea. Luăm de la gura flămanzilor pentru ea. Ne luăm de la gură pentru ea. AZI- ul ăsta pe care l-a pus Dumnezeu în rugăciunea cea mai puternică a creștinătății e văzut ca un cuvant scurt, deci mic, deci slab. Putea să nu fie. Oare? Din Evanghelia după Luca aflăm că rugăciunea a fost rostită de însuși Iisus Hristos. Unul dintre apostoli I-a cerut să -l invețe cum să se roage.
Dacă Fiul lui Dumnezeu spune AZI dă-ne nouă painea cea de toate zilele o fi pentru că nu știa că și maine avem nevoie de ea? Uitați-vă de jur împrejur! Uitați-vă! Trebuie să observați că tot haosul în care suntem e …pentru painea de maine. Decat să ne rugăm și maine dimineață pentru ea, adică să o merităm, adică să nu ne puturoșim în credință, mai bine orice. Materialul ăsta de care ne-am atașat bolnav pervertește orice zvacnire sufleteasca intru iubire. Gandul asta mi-a venit la un moment dat auzind ca soția premierului israelian, Sara Netanyahu, a fost bãnuitã că a cheltuit suma de 99.300 de dolari, banii statului, pentru catering, fiind acuzatã de fraudă, potrivit BBC. Cum, „Doamne, iarta-ne!”, la nivelul ãsta, se poate întampla asa ceva? Mă uitam mai deunazi la niste măturători care desfãceau punga cu pachetul lor, unii făcandu-şi cruce pentru painea de-o mancau AZI. Atat.
Mi-am propus într-o zi să nu mai judec. Nu să-mi pierd mintea, ci să nu-mi mai OMOR sufletul cu păreri despre ce fac cei de jur împrejurul meu. Si, mai ales, de ce fac cei din jurul meu ce fac. M-am aruncat în propria-mi promisiune fără să mă uit în oglindă. Căci, dacă m-aș fi uitat, aș fi vazut că, de cànd m-am aflat conșientă pe pământul ăsta, am judecat cum am respirat. Am bârfit, dacă sună mai apropiat de tine. Rar mi s-a întâmplat să spun: ce frumos, ce deșteaptă, ce bine, mai bine decât știu eu să fac. De cele mai multe ori: ce prost, aiurea, minte, n-o duce capul. Sau am arătat o milă care venea, de fapt, dintr-o frică a mea de a judeca mai puțin. O milă perversă. Cum ar fi putut să-mi fie ușor? Stau pe gânduri. De ce ne vine la îndemână să judecăm? De ce nu ne e greu să facem asta??? Căci e greu să analizezi rațiunea pentru care un om face sau spune într-un fel, fie și numai pentru că nu-i cunoști sufletul. Un posibil răspuns ar fi că îmbrăcăm niște haine care nu sunt ale noatre! Pentru a ne acoperi goliciunea. Ne e foame de duhovnici. De îndrumători. Toate sfaturile și pildele pe care nu le-am primit în viață, toate brațele care nu ne-au strâns sau scuturat, toate se transformă într-o foame de a fi noi „duhovnicii” celorlalți. Doar că oamenii fără de duhovnici nu pot fi sfătuitori. Pentru că ei înșiși sunt în suferință. Ei se caută pe ei. Ei rătăcesc. Când ne vine să judecăm să ne rugăm mai degrabă. Să găsim îndrumare pentru neputințele noastre. Să acceptăm să fim scuturați pentru ele. Așa încerc eu să mă vindec de boala asta. O boală foarte grea! Nu?
Merge drept. Nu pentru că e arogant, ci pentru că vrea ca românii săi sa fie mândri că trăiesc în țara lor. Vorbește din inimă, nu ce-i scriu consilierii plătiți să-i facă discursuri. Aprinde dintotdeauna lumânări la mormântul alor săi din neam. Și altor noștri care au semnat cu sânge ultimele scrisori din tranșee către mamele lor. Președintele meu nu fură și nu minte. Și are grijă ca nimeni de jur împrejurul lui să nu facă asta. Președintele meu are 7 ani de acasă și educație. Și n-are somn. Pentru că visele despre cum ar putea să ne fie mai bine nu-i dau pace. Și nu are simpatii ca să nu piardă dreptatea. Și râde cu grijă să nu zgârie tristețea vreunui seamăn de al său. Președintele meu este Constituția mea. Si vreau să mă uit la el cum mă uit la cartea de căpătâi a țării mele. Cu respect, incredere si certitudinea că nimeni n-o să mă calce în picioare. Nu cât președintele meu este președinte.