Dana Chera

Le spuneam odată unor colegi de-ai mei că mă dezgustă ziariștii care merg la conferințe de presă și lansări de tot felul cu gândul la potolul de la finalul evenimentului. Nu mi-am schimbat deloc opinia, ba, pe măsură ce îmbătrânesc, devin tot mai încordată când văd sau mi se povestesc întâmplări cu „foame mare dacă-i gratis”. Am dat un exemplu cu cel mai mic păcat al meseriei ăsteia ca să nu creadă nimeni că breasla de unde vin nu e populată cu oameni fără jenă și cumplit de oportuniști. Bun! De asta îmi permit să observ că, uneori, oamenii mici din oamenii mari devin monștri. Nu există să-ți dea Dumnezeu șansa de a ocupa o funcție de răspundere și să lași omul mic din tine să te înghită. Să te dai în spectacol ieftin cumpărându-ți mâncare scumpă cu banii de protocol, ca și cum protocolul e pentru stomacul tău, nu e pentru oaspeții ale căror idei și influență ar trebui gâdilate pentru mai binele comunității. Să-ți plantezi arborele genealogic în birourile insituției ca și cum marca de „rudă a ta” a angajaților e peste orice altă calitate. Să trăiești cum n-ai trăit vreodată din resursele de până să fii șef.  Doar pentru că te-a uns conjunctura șef și nu te întreabă nimeni lucruri… „neserioase” sau, dacă te întreabă, …te faci că plouă îngroșând obrazul. Să ajungi să crezi că ești buricul pământului înlăturând orice zvâc de bun simț. Să te uiți la oameni de sus ca și când îți datorează viața.

Și aș continua! Mă opresc pentru că sunt convinsă că recunoașteți  în descriere multe personaje. Și ele, în esență, ar putea fi niște oameni mari. Dacă oamenii mici din ei nu i-ar devora bucată cu bucată,activați de resorturi barbare. Faceți un exercițiu în seara asta: analizați de câte ori ați fost mic peste zi. Și cât de mari puteați să fiți, dacă nu erați mici. Îndrăznesc să am abordarea asta pentru că e mai ușor să vorbim despre alții. Promit să mă supun aceluiași test.

TIMPUL PREȚIOS AL MATURILOR
Un text de Mario de Andrade
poet și eseist brazilian
1893-1945

„Am numărat anii mei și am constatat că am mai puțin timp să trăiesc de aici înainte decât am experimentat până acum.

Mă simt ca acel copil care a câștigat un pachet de dulciuri: primele le mănâncă cu plăcere, dar când și-a dat seama că au mai rămas puține, a început să le guste intens.

Nu mai am timp pentru reuniuni interminabile în care sunt discutate statutele, regulile, procedurile și reglementările interne, știind că nimic nu va fi atins.

Nu mai am timp să sprijin persoane absurde care, în ciuda vârstei lor cronologice, nu au crescut.

Timpul meu este prea scurt: vreau esența, sufletul meu se grăbește.

Nu mai am multe dulciuri în pachet!

Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care știu să râdă de greșelile lor și care nu sunt umflați de triumfurile lor și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși. În acest fel, demnitatea umană este apărată și ne îndreptăm spre adevăr și onestitate.

Este esențial faptul că face viața utilă.

Vreau să mă înconjor cu oameni care știu cum să atingă inimile,

de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului.

Da, mă grăbesc. Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea o poate da!

Nu intenționez să pierd niciuna dintre celelalte bunătăți. Sunt sigur că vor fi foarte rafinate, cu mult mai delicioase decât cele mâncate până acum.

Scopul meu este să ajung la sfârșit, mulțumit și în pace cu cei dragi și cu conștiința mea!”.

Moartea. Face din fiecare un om bun. Câteva clipe. Când auzim că a murit… cutare. Închidem ochii, strângem buzele. Ne facem o cruce. „Dumnezeu s-o/să-l odihnească în pace!”… Ne imaginăm morți. O secundă. „Oricum, noi mai avem de trăit. Asta e… viața merge mai departe.” Și aș zice că ne-am desprins de subiect. Că ne vedem de… viața noastră. Nu. Moartea altora trage de noi ca o prostituată agățată de ușa mașinii. „Cum? A murit?” devine „Cum a murit?”. Cu variantele sinistre: arăta rău, nu? Mirosea? Era îmbracat/ă? Cu ce o s-o/ să-l îmbrace? S-a lungit? Ai văzut-o cum plångea? Dar averea? Casa cui rămâne? Copiii? Ai citit ce a declarat vecina? Dar bărba-so?….

Moartea altuia ne ține locul cald pe banca bârfelor. Ne face înțelepți. Dăm sfaturi. Ne arătăm revolta față de excesele mortului. Față de cum și-a trăit viața. Explicăm ca niște specialiști cum ar fi putut să mai reziste un pic pe aici. Știm, pe scurt, încă un pic din cum să NU MURIM.

Moartea altuia nu ne ajută să trăim mai frumos. Să visăm mai mult. Să nu fim sclavii banilor și ai publicității. Să däm din ce ne e drag, nu din ce aruncäm. Să ne recunoaștem rănile ca să le putem trata… Schimbarea noastră de frica morții care SIGUR VINE e doar un gând care ține puțin. Un zvâc. Un: gata, știu, de mâine! Și… revenim la traiul nostru de fiecare zi. Despre care nu vorbim niciodată serios cu cei dragi nouă. Întotdeauna ne va fi mai la îndemână traiul altora. Și moartea altora. Nu vorbim niciodată despre moartea noastră.

Cristina a murit! Mulți dintre cei care o judecau pentru implicarea ei totală, uneori la limita puterii de înțelegere, în salvarea și îngrijirea animalelor s-au… întors. Vorbesc acum despre… minunatul suflet ce-l avea! Așa suntem noi. Așa de asumați suntem! Așa de sinceri. Cine ne poate schimba vreodată? Pare imposibil!

Fii în Lumină, Cristina! Dumnezeu să te aibă în paza Sa! Și, dacă tu crezi că merităm, roagă-te pentru iertarea noastră acolo unde ești!

Da, Sărbători fericite! Să fie….să vă aducă…să nu știu ce și nu știu cum! Foarte frumos, doar știți, mă impresionez ușor cànd vine vorba de momentele care aduc oamenii împreună. Vreau totuși să vă povestesc o întâmplare reală pe care să o judecați cum vă e simțirea. Dar să o judecați serios. Sunt convinsă că nu o dată v-ați urcat într-un lift. Nu, nu cel de la Lido! Sau Radisson! Lift de bloc turn, made in Romania anilor 70-80. Lift vechi. Cârpit pe ici pe colo cu câte o oglindă, să se aranjeze domnii sau doamnele în ea, când vin târziu acasă!Bine, pentru ideea de spațiu, ar spune arhitecții. Nu atât vremea cât mai cu seamă oamenii au tapetat pereții lifturilor cu numele, revoltele și,foarte des,  incultura lor. Pe alocuri, pe unde timpul a luat vopseaua, unii au ținut să contribuie și ei și să sfredelească placajul pânä ce n-a mai fost nimic de rupt. Până la casa liftului. BUN. Acum, așa cum știți , desigur, educația vine la pachet cu faptele. În cazul nostru, un locatar deranjat de mizeria umană s-a pus pe oblojit peretii liftului din blocul său. Unde era gaură, a astupat. Unde erau scrijelituri, a curățat. Și, ca să nu lase cusătura la vedere, a lipt peste …un pitic. Din Albă ca Zăpada. Ca aceia care salută copiii în sălile grădinițelor. Figurina, luată de la librărie, special pentru decorarea liftului, imi imaginez. Nu m -am prins cât au trăit piticii fraților Grimm, dar viața acestuia a fost surprinzător de scurtă. Locatarul a constatat trist, cel mai probabil, că piticul său a dispărut. Și, culmea, n -a cedat nervos.

A înlocuit desenul, cât putu de repede, cu ….Scufița Roșie, tot a fraților Grimm. Ce să vezi, nu mai colinda nimeni, ca să dai vina pe colindători, și totuși abțibildul, al doilea, dispăru și el. Acum …liftul este ca înainte. Cârpit de locatar și, ostentativă, badjocura personajelor  din poveștile triste, autohtone. Ce vreau să spun cu aceasta întâmplare, în ochii unora…derizorie, e că țara asta arată ca liftul cu pricina. Unde sunt mai mulți oameni educați decât cei proști și răi…pereții ei, străzile, casele sunt în trendul civilizației. Unde raportul se inversează, ți-e rușine să spui că ești de-al locului. Dar pentru mine știrea e că un om, ACEST OM care a împodobit liftul pentru toți cei care s-au plimbat cu el, există!!! L-aș prezenta comunității fără ezitare și i-aș da putere de decizie. Aș înlocui afișele de campanie pentru primărie cu imaginea sa. Pentru că mi-e clar că doar astfel de români pot schimba țara. Cei care se apleacă să strångă după alții. Anonimii care fac gesturi frumoase necondiționat. Cei care nu ies în fața niciodată dar fără de care ne -am sufoca în propria noastră comoditate.

Mă inclin în fața dumneavoastră, oricine ați fi! Pentru mine sunteți CINEVA!

Sunt oameni care te îngheață. Nu știu să spun cine ascute lama cuvintelor și a tonului lor, dar iți sângerează abundent sufletul când îi auzi. Și îi auzi fără să-ți propui. Au o calitate : sunt promovați…. pentru savoarea cu care împart de la jigniri până la dejecții. Și, ce să vezi, nu-s politicieni, presupunând că ei ar fi cei mai murdari! Și asta mă intrigă suprem: sunt oameni a căror meserie e despre frumos. Oameni care pun culori una lângă alta, care văd spectaculosul acolo unde mulți dintre noi nu avem ochi. Sunt oameni ai frumosului. Până deschid gura. O secundă mai încolo: bube, mucegaiuri și noroi, vorba lui Arghezi. Este o doamnă foarte fină care comentează cum se îmbracă unii-alții. Fină… pentru că poartă rochițe diafane. Am văzut-o la televizor. Era invitată într-o emisiune cu doi moderatori. Amândoi erau ca niște copii cu capete plecate ca după o notă proastă la caligrafie. Doamna stăpânea platoul. Ea era deșteapta, frumoasa, bine îmbracata, sexoasa, profesoara, șefa, plictisita, deranjata de invitație, mult prea ocupata, vizionata, căutata, geniala. Cacofoniile voite ale doamnei, limbajul de Rahova, vocea de sculată din somn, ochii dați peste cap, atitudinea de divă căreia îi pute tot…. acestea sunt câteva din ingredientele unui personaj, înțeleg, adulat de public. De ce? Cum se poate ca un om considerat intelectual să aibă atitudinea asta? Ce din noi poate să rezoneze cu așa ceva? Cine e publicul acestei doamne, de exemplu? Cine are nevoie de hainele ei, de sfaturile ei, de comentariile ei? Pot să accept ideea de rol. Nici nu contează că e de import! Dar să te lipești de un rol în care să calci în picioare oameni și emoții în numele frumosului… e ridicol. Sunt surprinsă și, probabil, foarte înjurată de cei care au recunoscut personajul și care-i sunt fani. Ca să fiu foarte sinceră, dragii mei, puțin îmi pasă de doamnă. În fond, fiecare trăiește extazul și agonia cum știe mai bine. Mă uit, da, la răutate, șmecherie și cinism. În curând ne vor sufoca. Și mă uit la repere, tot zic asta. Și da, caut să pricep profilul celor care se lasă furați de un mesaj împachetat atât de urât. Mai am de învățat! Mult!

O experiență recentă mi-a strâns  stomacul și mi-a confirmat, din păcate, ce știam: că pe oamenii cu bani și goi pe dinăuntru nu-i pot transforma sau educa etichetele pe care le lipesc de haina scumpă , în dreptul inimii.  Faptul că ei ar fi, de exemplu,  parte dintr-un club de caritate nu schimbă cu nimic imaginea jalnică a unor personaje  care au descoperit compasiunea în revistele glossy și deci…dau lecții de compasiune. Și cum să țină discursuri pompoase dacă nu între două înghițituri de caviar!?  Ar trece omul și peste asta. Dar vede aproape o mână de copii „de-ai casei” ofertați cu niște …cartofi prăjiți sleiți. Copiii cărora nu le dă nimeni vreo importanță peste an sunt chemați la sindrofii de sfârșit de sezon ca să legitimeze că smecherii au grijă de viitorul mișcării umanitare. Munca acestor copii, transpirația lor și timpul pe care-l petrec gandindu-se cum să facă rost de bani pentru sănătatea confraților lor săraci și abandonați prin lume sunt ZERO în ochii bogaților dornici de entertainment. Cum să dai bani pe munca unor copii când pițiponceala e pe bază de lanțuri scumpe?! Cu lanțurile mergi acasă și i le atârni doamnei de gât. Așa da mesaj de …caritate! Ce e mai caritabil decât să te îndopi și să cumperi lux!

De fapt, dragii mei, totul este o spoială uscată pe zidurile murdare ale unei unei societăți care, săraca, vrea să respire aer curat și chiar ar respira dacă unii nu și-ar turna pe ei sticluțele cu parfum de contrabandă! În ochii tuturor, fără decență și, ce e mai trist, sub steagul voluntariatului.

În această țară, o regină, regina Maria, a stat la căpătâiul bolnavilor de holeră și s-a chinuit în tranșee, în bătaia gloanțelor, să ajungă la soldații răniți! Să le panseze rănile! Ca să vadă soldații și să simtă că regina lor e cu ei, nu în puf, la palat.  Că au același steag. Că pot lupta și muri împreună! Dumnezeule mare, unde suntem!