„Ia uite, au trecut 20 de minute și primul ministru nu iese la ora anunțată! A câta oară Orban întârzie!”. Așa se lamenta un jurnalist cu mâna în buzunar, mai deunăzi, la tv, live. Mi s-a făcut un pic revoltă. Din mai multe motive: că nu mai pot cu oamenii care critică doar de dragul de a critica. Nu contează momentul. Și nu mai pot cu cei care cred că poți închide ochii la jafuri ani și, brusc, în criză, să vezi arogant că tot sistemul e putred și să… comentezi „obiectiv”. Și nu mai pot cu cei care n -au construit în viața lor nimic și, de la tv, în auzul și văzul națiunii speriate, emit idei de canapea, rupte de realitate, dând exemplul națiilor dezvoltate, și ele depășite de situație.
Orban e premierul unei țări pe care eu n-am furat-o nicicum. Nici dvs, cei care vă faceți timp să-mi citiți ideile, poate. Cineva totuși a furat-o de nu mai are nimic al ei! Cineva i-a luat banii pentru dotările spitalelor făcând achiziții la suprapreț și dând contracte ca semn de mulțumire pentru onorurile publice și funcții. Cineva i-o fi trimis medicii și asistenții peste granițe. Cineva i-o fi furat vopseaua de stau pereții scorijiți în saloanele de terapie intensivă. Cineva o fi închis ochii când în loc să faci RMN în spitale, treci strada la firma vreunui smecher lipit de politica zonei. Cineva o fi tăcut în presă știind totuși de toate astea. Cineva s-o fi sprijinit să ajungă în parlament pe presă și pe băieții cu bani din contracte cu statul. Cineva a făcut niște legi aberante care pot fi citite în 20 de feluri, după cum ți- e interesul. Cineva e… cineva, nu?
Nu, dragii mei! Nu toți l-am ajutat pe cineva să prospere jefuind de la stradă și spitale, la tezaurul Romăniei. Nu toți. Dar toți tragem ponoasele acum că-i criză.
Unii, uitånd însă la ce mese cântau și cui îi țineau servieta, vor ca acum, în criză, să facem ce nu ne-a ieșit în 30 de ani. Nu avem cum! Acum e despre supraviețuire, domnilor. Până și baronii locali iau virusul și intră pe mâna unora unși de ei să conducă spitale, bombe cu ceas.
Acum e despre supraviețuire. Iar aroganța celor care văd acum „putregaiul” și -și umflă mușchii neatinși de virus îmi cauzează febră.
Pe strada către piață, oamenii se salută cu inima strånsă că s-ar putea vedea ultima dată. Mă uit la ei și mă trec lacrimile. E prima oară când văd așa tristețe ascunsă stângaci în: trecem noi și de asta…, n-o veni acum sfârșitul lumii! Fiecare, însă, are un… dar dacă?! Fiecare își vede copiii, părinții, iubirea, casa, prietenii, strada, bucuriile pe care avea în plan să le facă.
Ne-a împins pandemia înapoi, în viețile noastre. Acelea pe care aproape nu le mai simțeam. Săream ca niște gânduri haotice din Paște în Crăciun, din nuntă în parastas, din depresie în exaltare, din ură în milă, din mândrie în umilință. Acum am vrea să repetăm tot. Ca să facem mai bine, mai încet, de la capăt.. tot. Și, cu mintea la ce am fi putut face, iar suntem în punctul în care am putea rata prezentul în care ne împinge catastrofa asta. Prezentul. Acum. Ce ne bucură acum? Ce avem acum? Ce spunem acum? Ce simțim acum? Ce putem face acum pentru SUFLETUL nostru hăituit? E un moment. E momentul de grație în care putem, dacă vrem, să facem cunoștință cu musafirii din viețile noastre. Cu noi! Și dacă ne simțim singuri, să vorbim cu Dumnezeu! Dacă ne e frică să-I spunem. Dacă nu știm calea, să-L întrebăm. El poate fi oricine se gândește la noi, ne sună, ne lasă la ușă o sticlă cu apă și pe geam desenează o inimă! El poate fi copilul care ne întinde o jucărie sau vecina care le strigă oamenilor de la gunoaie să golească și tomberoanele noastre.
Suntem din nou în viețile noastre! E tot ce contează! Să le întindem mâinile curate! Le-o fi fost dor de noi!
Regina Maria, în prima linie
Gândul de azi e provocat de o declarație a șefului Alianței Medicilor. Omul era îngrijorat că medicii rezidenți sunt chemați să dea o mână de ajutor în prima linie. Adică în zonele unde spitalele primesc, triază și îngrijesc bolnavii de coronavirus. De ce ei? Sunt nepregătiți pentru așa o bătălie. Unii au probleme acasă, poate au grijă singuri de copii. Poate nu vor avea echipamente, deci sunt expuși.
Nu-i vina lor că statul nu are personal medical. Una peste alta, măsura e de-a valma și nu se face!
M-am gândit fără să-l judec pe om la menire. Și mi-am amintit de colegii mei care intrau în mină să arate oamenilor fețele ortacilor blocați de zile bune în subteran. N-am să uit niciodată live-ul Nadinei Nedelea, reporter atunci. Toți ziariștii erau la gura minei. Ea, lângă greviști. Nu pot să uit relatările de război, din mijlocul conflictelor, ale lui Adelin Petrișor. Ca să dau doar două exemple din meseria mea. Reporteri, cameramani și producători meniți să fie acolo unde erau. Menirea se vede în orice meserie! Dorința de a fi acolo unde e mai greu! De a depăși propriile temeri și limite. Și… firescul atitudinii.
Da, dle doctor, șef al Alianței Medicilor: nu e normal ca statul să-și alunge elitele. Să le învețe carte și apoi să le dea un șut în fund. Nu e normal mai nimic din ce se întămplă. Dar cred că ăsta e rolul dvs. Să faceți proceduri și reguli pe care politicienii să le pună în legi. Și când vine greul peste o nație să nu ne aruncăm ca proștii în fața morții, dar nici să fugim ca lașii, lăsând femeia de serviciu, în prag de pensionare, să ne apere. Sunt meserii ALESE! Unde iubirea de oameni este VITALĂ! Învățați-i pe medicii tineri curajul și demnitatea meseriei. Și luptați-vă pentru ei cu demnitate și curaj. ȚINETI-LE SPATELE fără să le cultivați îndoielile!
Ps. MĂ PLEC ÎN FAȚA OAMENILOR CARE LUPTĂ SĂ ȚINĂ MOARTEA DEPARTE DE NOI. VOI, DRAGII MEI, AVEȚI ROMÂNIA ÎN MÂINI. Voi, știuți numai de cei în suferință. Nearătați niciodată la televizor!
Ce ironie a sortii! O minune de țară, una în care ți-ai fi mutat casa cu totul, stă la zidul lumii lovite de pandemie. O țară închisă, cu oameni închiși, care incearcă să alunge cântând la ferestre tristețea și frica. Oameni cu măști pe față, care-și arată mâinile să ne îndemne să le ținem curate.
Acum 30 de ani, Italia, sub reflector mondial, aprindea una dintre cele mai deștepte și curajoase acțiuni de stârpire a corupției. „MANI PULITE!”. „MÂINILE CURATE!”. Guvernatorul Băncii Italiei, cocoșat de importanța informației, anunța public că NU SE MAI POATE! Datoria țării e de 120 la sută din PIB. Și asta din cauza unor contracte publice SUPRAEVALUATE! Companii private, contra șpăgi din bani negri, evident, date funcționarilor publici, obțineau contracte cu statul super umflate! 5 magistrați inteligenți si CURAȚI au făcut mii de dosare. Au trimis în judecată mii de oameni. De la afaceriști, șefi de partide ….pâna la premierul Italiei. Ancheta s-a întins pe câțiva ani. De frica pușcăriei, unii s-au sinucis. Procesele lungi au dus la prescrierea unor fapte. Legile în favoarea hoților, făcute de parlamentari, i-au scăpat pe unii dintre corupți. Procurorii au fost LINȘAȚI în presa obedientă intereselor politice. DAR „mani pulite” a arătat italienilor și lumii că se poate! Dacă se vrea! Cât se vrea! CU MÂINILE CURATE ….
România este în stare de urgență. Câțiva demnitari au atribuții sporite. Unii n-au visat în viața lor așa putere. Ce vor face cu ea? Acum se semnează contracte pe bandă rulantă. Legea spune că se poate fără proceduri clasice. Noi așteptăm, în casă, așa cum cere momentul, să moară Covid 19. Cu MÂINILE CURATE! Ei?
Aud în spațiul public idei, scenarii, apocalipse despre coronavirus de îmi stă inima. Le ascult cu precauție, sceptică, aș spune. Vreau să nu las pe nimeni să mă omoare de frică și isterie. Singurii în gura cărora mă uit cu toată atenția sunt Arafații și Cerceii. Nume generice pentru specialiștii comunicatori care anunță știri oficiale. Pentru mine, ei sunt cei mai importanți! Și, dacă vreți, cam singurii din țara asta care și -au câștigat credibilitatea administrând situații foarte grele. Situații pe care noi, cei din fața lor, nu le putem evalua decåt subiectiv pentru simplu fapt că NU LE-AM ȚINUT ÎN SPATELE NOSTRU! Noi ne avem în grijă pe noi și pe ai noștri. Ei, o țară. Cu oameni decenți și reponsabili, cu demenți, cu criminali, cu mincinoși, cu șmecheri puși pe căpătuială politică taman acum. Arafații și Cerceii au păcatele lor. Ca și noi! Nu putem pretinde că o țară bezmetică va aborda epidemia ca la carte! Sunt sincope. Sunt dezinformări. Sunt, poate, idei pe care oamenii aștia nu le au. Dar EI SUNT LA VOLAN. Ce nebun de pasager urlă la șofer? Cine vede o vulpe sărind în fața mașinii și nu-l face atent pe cel care conduce? Cu grijă, să nu tragă de volan și să răstoarne mașina? Cine?
Decență, oameni buni! Cel mai simplu e să stai în casă și să dai cu parul. E pentru tine! Tu… cel care n-ai condus în viața ta decât musafirii la poartă! Tu, tu!
Radio Romănia Actualități anunță la știri: 80 la sută din industria farmaceutică a SUA e în China!!!!!
Informația m-a dezarmat și revoltat în același timp. Cum, Doamne iartă-mă, să-ți dai mâinile vecinului că la el săpunul e mai ieftin??? CUM?? Pentru un profit mai mare, evident! Deci dacă state precum colosul american își dau vânt pe scări în caz de criză, întrebarea mea este ce face o țară ca a noastră: mică, fără influență și furată de când s-a născut democratică?
Pandemia asta ori schimbă lucrurile, ori murim cu toții, și nu de coronavirus. Sunt momente în care banii nu te mai ajută la nimic. Iți face bine independența în cât mai multe domenii. Îti e bine să poți face pâine la tine în casă, cu faina și drojdia ta. Să nu stai la poartă cu banii fluturând( presupunând că-i ai!) așteptând mașina cu pâine sau pe domnu’ Tzu să deschidă magazinul. În crize majore se vede cât de mult le-a păsat de noi celor care au fost la putere. Și cåt de ușor suntem de aiurit în campanii. Acum vezi dacă ai pe ce pune mâna. Dacă ai ceva al tău! Dacă ai resurese să încropești antidotul la criză! Il auzeam pe dr. Arafat spunându-le parlamentarilor că a negocia să cumperi una alta în criză e foarte greu. Adică statul român dă cât i se cere la o adică să nu-i moară cetățenii. Corect. Oricare am face la fel. Doar că dl. Arafat știe bine pe la câte uși bat specialiștii, pe timp de pace!, să spună cum ar trebui să arate sistemul medical din Romănia. Și nu-i bagă nimeni în seamă. Cine votează pe unul care urlă ca vrea epidemiologi, că-s prea puțini. Cine gândește deciziile ca un vizionar? Cine naiba să aibă timp de planuri de la care să nu se abată?
E, toate astea, care acum se adună a decont!, trebuie schimbate! Nu există altă soluție. Nimeni nu mai poate guverna pentru azi, când viitorul dă de pereți cu noi! Și dă!
Guvernele să lase populismele și deciziile de tip „debara” și să ia înapoi de pe unde e împrăștiată industria strategică. Patronii să o lase mai moale cu profitul cu orice chip. Să accepte salarii mai mari pentru oamenii din țara sub steagul căreia își vând produsele. Noi să ținem de ce-i al României și să ne revoltăm pentru viitorul copiilor noștri, nu pentru confortul șmenarilor care n-au mișcat un deget întru binele nației! Noi toți să ținem ochii deschiși când șmecherii ne cântă melodia : merge și așa! Nu merge! Nu mai merge! Din crize, națiunile ies mai întărite sau nu mai ies deloc!
Ploua rece, cu vânt destul de puternic. Era una din acele zile în care vrei să te ascuzi de lume și de tine. În orașe ca Piteștiul, oamenii, deși mulți, se cam știu după fețe. Sau cel puțin asta ți-e senzația. La câțiva pași de mine, un părinte… călugăr. Preoții mireni au pantofi mai buni și haine mai apretate. Au bărbile după revistă și întotdeauna o geantă din piele veritabilă. Au…. sigur în minte drumul… Părinții ajunși în oraș din mânăstiri par pierduți și ușor amețiți de vuietul străzilor.
Trecem unul pe làngă altul, fără să ne uităm de aproape în ochi. În câteva secunde simt cum mă prinde cineva de mână. „STAȚI! VREAU SĂ VĂ ÎNTREB CEVA!”. Era părintele. „AUZIȚI, MEDIA ASTA E CINSTITĂ? E CORECTĂ?”. Mi-a căzut gluga de pe cap și, față în față cu preotul, am încercat o revoltă pentru întrebare și una pentru ceața care se lăsase brusc peste inteligența mea emoțională. Am bălbâit ceva de genul: „E cum suntem toți, părinte!”. In mintea mea au venit brusc mașina Patriarhului, slujbele fără har, banii pentru locul de veci, călugării gay și toate cele rele din lumea asta bisericească. Călugărul s-a uitat la mine cu ochii senini și plini de bunătate: MĂ GÂNDEAM EU CĂ E CEVA CU EA (n.r. cu media)! Ce nume de botez aveți?” Blocată în răspunsul jenant pe care tocmai îl dădusem am mormăit rușinată: „Dana Cătălina”. „SĂ VĂ APERE DUMNEZEU!” . A făcut o cruce pe creștetul meu și a plecat.
Șabloanele care ne scot „onorabil” din colțurile în care ne trimite viața ne țin, de fapt, în loc. Ca oameni, ca spirite. Mai bine tăceam. Mai bine îi spunem să se informeze din mai multe surse. Mai bine îi spuneam că sunt prea slabă ca să rostesc răspunsul pe care îl știu! Da. Mai bine îi spuneam asta: sunt prea slabă să vă spun sincer ce cred!
Presa nu e ca societatea! Presa a făcut ca societatea să arate așa! Da.
Ce bine că ne spălăm pe mâini! Vi s-a întâmplat, poate, să auziți apa trasă la wc și dive ieșind ca din relații din toaleta publică! Glonț! Apa de la chiuvetă și săpunul….? Pentru… săraci. Ce bine că o să bea fiecare din paharul lui! Vi s-a întâmplat să vedeți oameni care plimbă un pahar de la unii la alții, într-un soi de frăție a balelor! Ce bine că nu mai intrăm cu pantofii de stradă pâna în dormitor! Ați văzut sigur reality show-uri cu gealați care-și pun „versacii” pe canapea, sub fund. Ce bine! Ce bine!
Când profesorul Cercel spunea la tv să ne spălam, să fim curați, lumea întreba în barbă: păi, și pastila, ce pastilă să luăm??? Fără să vreau să fac mic un subiect foarte important, spun că noi suntem propriile noastre virusuri. Propriii noștri dușmani. SICTIRUL cu care privim lucrurile simple, cele care vin din primii 7 ani de viață, e de neînțeles. Așadar, Coronavirusul a ajuns să fie „antidotul” pentru bubele din educația noastră. Sună ca naiba, dar așa e. De câteva zile, ne spălăm mai des, suntem mai atenți, ne dăm cu spirt pe mâini și nu ne mai băgam în fundul celui din fața noastră, la ghișeu. Ce bine! O să treacă acest Coronavirus și rămânem, Doamne ajută, mai civilizați. Doamne ajută!
Când vă întoarceți? Când vă întoarceți la Antena 3? Sunt două întrebări care m-au bucurat în acești 2 ani care s-au scurs de când am intrat în concediul de maternitate. Da, m-au bucurat. M-a ferit Dumnezeu de ipocrizia persoanei publice deranjată nevoie mare că o recunosc oamenii pe stradă. Eu mă bucur. E răspunsul publicului în casele căruia am intrat live, 15 ani. Pentru acești ani, pentru această relație, care s-a construit sincer, pentru emoțiile și durerile trăite împreună am obligația morală să dau un răspuns public celor două întrebări. Când mă întorc la Antena 3? Am decis că proiectul meu la postul național de știri să se oprească. Plec de la Antenă mulțumindu-le colegilor mei lângă care am crescut. De la care am învățat. Pe care i-am respectat și a căror simpatie am simțit-o onestă. N-am să dau nume, spun doar că munca în televiziune e una care se face DOAR în echipă. Iar echipele cu care am lucrat au fost de excepție. Cele trei premii APTR pentru cel mai bun talk-show au fost răsplata profesională pentru sufletul pe care l-am pus în emisiuni alături de Andreea Munteanu și Radu Tudor. Câștigul, însă, sunt sutele de mii de telespectatori și atenția, toleranța și fidelitatea lor. Încrederea! Acesta este cel mai mare cadou pe care l-am primit de la public. Motivul pentru care proiectul meu la Antena 3 se oprește ține de rațiuni personale. Simt nevoia unei provocări. Și, dacă ea va veni din mass media și mă voi potrivi unui alt proiect, voi continua să fiu jurnalist. Decizia nu e ușoară, dar ce e ușor din ce ne dorim pentru evoluția noastră ca trăitori pe aici? Așadar, dragii mei, vă voi ține la curent! Vă mulțumesc pentru interesul vostru! Pentru mine contați!